ce n-a-nteles bucsaru...

pe drumul ce leaga bucurestii de moldova (poate cel mai bun drum din tara), aproape de primul oras pe care calatorul il intalneste, se gaseste un sat de-i zice cosereni (lumea din zona pronunta, simplu, cosareni)... in satul acesta isi ducea viata un taran (da` ce taran!)... traia de pe urma rosiilor pe care le cultiva in gradina din spatele casei... le uda, le lega, le pigulea de buruiana si le vindea la oras... toata lumea se mira ce rosii frumoase avea taranul si cum de reusea el sa iasa mereu primul pe piata, in fiecare vara... taranul nostru avea insa o metoda pe care o cunosteau toti, dar nimeni nu voia s-o foloseasca: le dadea la radacina nu cu balegar, ca toti ceilalti gradinari, ci cu niste prafuri dintr-un sac... si mai era ceva: taranul nostru se avea bine cu seful pietii si de-aia avea el mereu taraba la intrarea in piata... numai ca, vezi? prafurile astea erau scumpe... si taranul le lua pe datorie de la niste oameni din tara...
anul asta Dumnezeu s-a maniat pe oameni si a dat urgii pe pamant: seceta cand rosiile trebuiau sa creasca si ploaie multa cand, alea putine de-au reusit sa rodeasca, incepusera sa roseasca, de-au putrezit si acelea... praful s-a ales de cultura taranului, cu toate prafurile lui de le punea la radacina...
si cum rosiile nu s-au facut, taranul n-a avut ce vinde...
intr-o sambata, cum se plimba el asa prin targ, amarat, cu mainile in buzunare, a vazut o minunatie: un om vindea o vaca alba, cu pete albastre! asa ceva nu mai vazuse! si s-a gandit taranul nostru ca asta e semn de la Dumnezeu si, din bruma de bani agonisiti, a cumparat vaca...
a botezat-o UNIREA! (nu milka, ma! n-auzi ca avea pete albastre, nu mov?!)
vaca era buna... dadea lapte mult si bun... familia taranului avea in fiecare zi pe masa o strachina de lapte cald cu mamaliga... ba chiar mai si vindea din el...
de la o vreme, oamenii care-i dadusera prafuri pe datorie au inceput sa-si ceara banii... i-a tot amanat si, ca sa faca rost de bani, a inceput sa vanda din laptele vacii... ba de la o vreme ii dadea din ce in ce mai putin sa manance... a strans ceva bani, dar laptele din strachina era mai putin... insa femeia si copiii nu se plangeau... macar aveau ceva pe masa...nici vaca nu se plangea... dadea in continuare lapte, la fel de mult si la fel de bun...
oamenii de la oras, insa, il strangeau cu usa pe taran... isi voiau banii...
intr-o zi, nervos, taranul a venit acasa, a trantit poarta, s-a dus direct in grajd si a iesit de-acolo peste cateva ore, plin de sange pe maini... cand l-a vazut, femeia lui l-a intrebat, strigand:
- ce-ai facut, nenorocitule?!
taranul s-a uitat naucit la femeie... i-a carpit o palma si a plecat spre carciuma, bolborosind...
- ce stie femeia? carnea se vinde mai scump decat laptele!... las` ca ne luam o capra...