auzi ciocanitul in usa si se opri o clipa... parca i se paruse...
se auzi din nou... incet, cu pasi poticniti, se indrepta spre usa...
- a, tu erai!?
in usa statea o umbra neagra imbracata cu o pelerina lunga, cu gluga... in mana tinea o coasa...
- hai, intra, nu sta asa acolo...
si se intoarse, indreptandu-se spre bucatarie...
- stai jos!
umbra se aseza pe un scaun, rezemandu-si coasa de perete...
- te grabesti?
umbra scutura din cap, in semn de "nu"...
-ei, atunci hai in casa, ca n-am sa te tin la bucatarie... eu as bea o cafea... pe tine n-are rost sa te intreb...
si iesi din bucatarie, cu ceasca in mana... umbra o urma...
- care va sa zica, ai venit... mda...
si sorbi din cafea...
- ai umblat mult azi?
umbra nu schita niciun gest...
- da` zi si tu ceva, nu tacea ca moar..... ca pestele!
cateva clipe fu liniste... o liniste mormantala...
- sa stii ca te asteptam... uite, de-aia de cateva zile nici n-am mai iesit din casa...
sorbi din nou din cafea...
umbra incepu sa dea semne de neliniste...
- pai ziceai ca nu te grabesti... stai sa termin cafeaua...
din nou se facu liniste... doar zanganitul cestii pe farfuriuta...
- ar mai fi fost cate ceva de facut... tocmai a nascut Olguta... ma-sa o ajuta, da` n-are atata timp... eu as fi mai stat cu ea, ca e greu cu copil mic la inceput...
ramase cu ceasca ridicata, privind in gol...
- da` ce treaba ai tu...
aseza ceasca jos si se lasa pe spate in fotoliu...
- stii? eu te-am mai vazut pe tine... n-aveam decat vreo 24 de ani... imi amintesc de parca a fost ieri... dupa o saptamana, cand am deschis ochii, ti-am vazut un colt din pelerina asta, cand ieseai pe usa... atata am vazut...
lasa capul pe spate si inchise ochii...
se simti zgaltaita si auzi glasul unui copil:
- buni, trezeste-te! iar ai adormit in fotoliu!
deschise ochii si se uita la copil...
- o sa sune cineva la usa...
Asculta mai multe audio diverse
vineri, 30 aprilie 2010
marți, 27 aprilie 2010
permis de shopping...
deja primul mall din bucuresti se deschisese de ceva vreme... m-am lamurit repede cam cum sta treaba: acolo e terenul de joaca al purtatorilor de lant gros asortat cu trening nou si pantofi albi, legati de cate o poseta mare prin intermediul unei dudui carliontate excesiv, tot timpul nemultumita de ceva, chiar si atunci cand e vesela (dovada botul permanent pus)... am aflat mai tarziu ca aceasta veriga se numeste "pisi" (evoluata apoi in "pitzi")...
inventarul punctelor de interes s-a dovedit a fi destul de saracut (ciudat cuvant pentru un astfel de loc): magazine cu vitrine paietate si preturi exorbitante la haine pe care nu le-as fi purtat nici primite de pomana, cateva restaurante fast-food, pe care le gasesc si mai aproape de casa, si, poate cel mai tentant, parada cautatoarelor de aur sub forma de bijuterii scumpe, dar curve pot vedea si in centru, in aer liber...
asa ca foarte curand n-am mai prea gasit motive de vizita, ba as zice dimpotriva...
coordonam o actiune care se desfasura concomitent in mai multe locatii, una din ele fiind chiar locul descris... am gasit cu greu un loc in parcarea intesata, chiar daca era mijlocul saptamanii, in jurul pranzului... dupa cateva ture, sansa mi-a suras: doi tineri, un el si-o ea, fugeau speriati, parasind locatia cu scartait de roti! dupa cum aratau (nepotrivit de decent) am inteles ce se intamplase: proaspat flotanti in capitala (dovada si numarul masinii) au aflat de minunea numita mall si au venit sa-si consume chiulul de la cursuri... si cum in herastrau mai fusesera, au incercat noutatea! si acum se caiau... au aflat unde ajung cei care nu se tin de scoala si chiulesc... am vrut sa le strig "grabiti-va! mai prindeti cursul de la ora 13:00!", dar am renuntat, fiind concentrat asupra locului de parcare...
atunci am fost martorul scenei care m-a facut sa jur ca nu mai calc in viata mea intr-un astfel de loc!
langa mine era parcata o masina scumpa, in care se tot foiau doua "maimute", aratand fiecare de vreo 28 de ani, dar cu siguranta neavand niciuna peste 22 (nu m-as fi mirat sa aflu ca aveau 19!)...
- hai, fata, ca ne-asteapta ala!
- stai, fata, ca termin acuma!
dialogul mi-a atras atentia... ce sa termine? ce faceau in masina?
soferita, cea care slobozise ultima replica, se chinuia de zor sa lege nojitele lungi pana la genunchi ale unor sandale din care tocul reprezenta circa 85%... deci asta faceau! isi puneau "uniforma" de mall!
venise pana aici incaltata cu niste pantofiori absolut decenti (i-am vazut cand i-a aruncat in portbagaj), cu siguranta foarte comozi... abia cand s-a ridicat in picioarele de dindarat am inteles: datorita tocului foarte inalt fesierii s-au umflat mai abitir, umpland la limita exploziei pantalonii si asa destul de stramti... acum era in ton cu pieptul revarsat peste bustiera sclipitoare, doar sfarcurile excitate de iminenta intalnire impiedicand sanii sa dea pe-afara!
intre timp au mai aparut si alte astfel de locuri... m-am mai obisnuit cu ideea si cu fauna (la vegetatie nu vreau sa ma gandesc!)...
am un mall foarte aproape de casa si, din pacate, aici se afla cel mai apropiat centru de unde pot inchiria filme... dar am invatat repede care este intrarea cea mai apropiata de locul cu pricina, intamplandu-se ca aceasta sa fie chiar intrarea din spate! YES!!!
zilele trecute am fost sa returnez un film... de pe peretele mallului se zgaieste la mine un afis mare, intrebandu-ma: "vrei permis de shopping?"
mi-am amintit de titlul unui celebru film: "license to kill"... si de o replica pe care am citit-o de curand: "unii oameni traiesc doar pentru ca e ilegal sa-i impusti!"
cei care ucid se numesc asasini... sau criminali... si sunt pedepsiti (prea bland!)
hm... cei care au un permis pentru shopping sunt shoppingisti, sau shoppingari?
inventarul punctelor de interes s-a dovedit a fi destul de saracut (ciudat cuvant pentru un astfel de loc): magazine cu vitrine paietate si preturi exorbitante la haine pe care nu le-as fi purtat nici primite de pomana, cateva restaurante fast-food, pe care le gasesc si mai aproape de casa, si, poate cel mai tentant, parada cautatoarelor de aur sub forma de bijuterii scumpe, dar curve pot vedea si in centru, in aer liber...
asa ca foarte curand n-am mai prea gasit motive de vizita, ba as zice dimpotriva...
coordonam o actiune care se desfasura concomitent in mai multe locatii, una din ele fiind chiar locul descris... am gasit cu greu un loc in parcarea intesata, chiar daca era mijlocul saptamanii, in jurul pranzului... dupa cateva ture, sansa mi-a suras: doi tineri, un el si-o ea, fugeau speriati, parasind locatia cu scartait de roti! dupa cum aratau (nepotrivit de decent) am inteles ce se intamplase: proaspat flotanti in capitala (dovada si numarul masinii) au aflat de minunea numita mall si au venit sa-si consume chiulul de la cursuri... si cum in herastrau mai fusesera, au incercat noutatea! si acum se caiau... au aflat unde ajung cei care nu se tin de scoala si chiulesc... am vrut sa le strig "grabiti-va! mai prindeti cursul de la ora 13:00!", dar am renuntat, fiind concentrat asupra locului de parcare...
atunci am fost martorul scenei care m-a facut sa jur ca nu mai calc in viata mea intr-un astfel de loc!
langa mine era parcata o masina scumpa, in care se tot foiau doua "maimute", aratand fiecare de vreo 28 de ani, dar cu siguranta neavand niciuna peste 22 (nu m-as fi mirat sa aflu ca aveau 19!)...
- hai, fata, ca ne-asteapta ala!
- stai, fata, ca termin acuma!
dialogul mi-a atras atentia... ce sa termine? ce faceau in masina?
soferita, cea care slobozise ultima replica, se chinuia de zor sa lege nojitele lungi pana la genunchi ale unor sandale din care tocul reprezenta circa 85%... deci asta faceau! isi puneau "uniforma" de mall!
venise pana aici incaltata cu niste pantofiori absolut decenti (i-am vazut cand i-a aruncat in portbagaj), cu siguranta foarte comozi... abia cand s-a ridicat in picioarele de dindarat am inteles: datorita tocului foarte inalt fesierii s-au umflat mai abitir, umpland la limita exploziei pantalonii si asa destul de stramti... acum era in ton cu pieptul revarsat peste bustiera sclipitoare, doar sfarcurile excitate de iminenta intalnire impiedicand sanii sa dea pe-afara!
intre timp au mai aparut si alte astfel de locuri... m-am mai obisnuit cu ideea si cu fauna (la vegetatie nu vreau sa ma gandesc!)...
am un mall foarte aproape de casa si, din pacate, aici se afla cel mai apropiat centru de unde pot inchiria filme... dar am invatat repede care este intrarea cea mai apropiata de locul cu pricina, intamplandu-se ca aceasta sa fie chiar intrarea din spate! YES!!!
zilele trecute am fost sa returnez un film... de pe peretele mallului se zgaieste la mine un afis mare, intrebandu-ma: "vrei permis de shopping?"
mi-am amintit de titlul unui celebru film: "license to kill"... si de o replica pe care am citit-o de curand: "unii oameni traiesc doar pentru ca e ilegal sa-i impusti!"
cei care ucid se numesc asasini... sau criminali... si sunt pedepsiti (prea bland!)
hm... cei care au un permis pentru shopping sunt shoppingisti, sau shoppingari?
luni, 26 aprilie 2010
raiul intr-o clipita...
in adancul limpede vazu oglindit cerul senin, de un albastru curat, ca atunci cand tocmai a plouat si doar cativa nori albi, de vata de zahar, stau nemiscati si se uita spre pamant, la iarba cruda... vazu soarele stralucitor, rotund si galben, maturand cu razele varfurile copacilor si, asa, ca sa se distreze, incingand pielea cate unui copil, facandu-l sa sara in apa, chiuind... vazu pasarile, in stoluri, jucand leapsa deasupra unui ochi de padure, de unde se ridica innebunitor parfum de flori de salcam... vazu caii albi, veniti in zbor sa se adape, strangandu-si aripile si scuturandu-si coamele... vazu copii alergand desculti, incercand sa prinda fluturi cu mainile goale... vazu oameni fericiti, razandu-si unii altora...
pentru o clipa se vazu pe el, dar ea clipi si toate au disparut!
Asculta mai multe audio diverse
pentru o clipa se vazu pe el, dar ea clipi si toate au disparut!
Asculta mai multe audio diverse
vineri, 23 aprilie 2010
aer neconditionat
o tinea de mana ca pe un copil mic, pe care ti-e teama sa nu-l pierzi daca o zbugheste de langa tine pe aleile parcului, inconstient, dar sigur ca ai sa-l urmaresti... si-o imagina in stare de astfel de comportament, dar, la fel ca un copil, se va speria cand se va trezi singura si va incepe sa planga... sau asa spera el...
uitandu-se la ea, chiar ii parea un copil... il cam speria constatarea asta... apoi isi amintea orele de tandrete, saruturile pasionale, mangaierile catifelate, soaptele, tachinarile... nu! era femeie...
ochii mari, doua prapastii negre in care se vedea alunecand de fiecare data cand o privea, pierzandu-se pentru totdeauna... pielea obrazului, perfect neteda, un magnet care-i atragea, fara voia lui, degetele, in mangaieri continue... gatul lung si subtire, un traseu bine definit pentru saruturile pornite din spatele urechii pana pe umar... causul palmei, cald si dulce alint pe obrazul lui...
dar... rasul zglobiu, niciodata serios... vorbele fara sens, intrerupandu-l intotdeauna atunci cand el spunea ceva grav... alergatul de colo-colo, ca un catel de talie mica scos la plimbare...
si totusi... capul pus pe umarul lui, surprinzator de brusc serioasa, atunci cand el glumea... parfumul parului ravasit de vant... bratele incolacite in jurul lui, in felul acela care spune "nu pleca"...
- TREBUIE sa plec...
fara sa-i dea drumul, ca sa nu fie nevoita sa se uite in ochii lui, i-a raspuns:
- stiu...
si a continuat sa-l tina in brate, mai strans...
in bucatarie era innebunitor de cald, din cauza cuptorului... Lola statea in picioare langa fereastra deschisa, tragand din cand in cand din tigara si sorbind din paharul de coniac... incerca sa nu-i stea in cale... era nerabdatoare sa guste din prajiturile fermecate pe care numai prietena ei stia sa le faca...
o privea cum se agita, ca o zvarluga, prin bucatarie... si-ar fi dorit, uneori, sa fie si ea la fel... Lola nu stia sa gateasca nimic mai complicat decat cartofi prajiti...
- cand mai iesim si noi la o cafea? ti-am promis ca nu mai vin la tine... mie nu-mi place sa stau in casa... doar pentru ca mi-ai spus ca faci prajituri am acceptat, sa stii!
- stiu, Lola... de aia ti-am si spus ca fac prajituri... altfel n-ai fi venit si m-ai fi batut iar la cap o jumatate de ora cu iesitul in oras... n-am vreme... uite cata treaba e de facut! tu nu stii... esti singura, n-ai nicio responsabilitate...
Lola se uita la ea si parca-i venea sa planga... ii venea s-o ia de umeri si s-o scuture, s-o trezeasca...
stia cat il iubea (ii povestise de atatea ori)...
- hai in dormitor, pana se face prajitura... de-acum nu mai am ce sa-i fac... hai, am de calcat niste camasi... le-am spalat ieri si nu mai are niciuna calcata...
Lola inghiti nodul care-i statea in gat si o fixa cu privirea... nu mai putea suporta... de mii de ori isi pusese intrebarea "ii sunt prietena daca ii spun, stiind cat il iubeste si cat va suferi afland adevarul, sau ii sunt prietena daca tac, protejand-o?"... dar nu mai putea s-o vada asa...
- opreste-te! trebuie sa-ti spun ceva...
ea se opri doar pentru o secunda, evita privirea Lolei si, ca si cand n-ar fi auzit, iesi pe usa, chemand-o:
- hai in dormitor... aici e foarte cald...
se duse dupa ea...
- tu ai auzit? trebuie sa-ti spun ceva...
ridica o camasa si o analiza cu atentie la guler...
- hm... uite, asta mai trebuie spalata o data!
Lola exploda:
- pentru numele lui Dumnezeu! asculta-ma!
- Lola, taci!
se uita fix in ochii ei... facea evidente eforturi pentru a-si stapani lacrimile...
- taci!...
Lola ramase muta, cu ochii mari... stia? milioane de intrebari navalisera in mintea ei, buluc, dar tocmai de-aia nu reusea sa rosteasca niciuna... intr-un final, baigui:
- si de ce accepti? de ce stai?
lasa sa-i cada o camasa pe care o tot invartea inutil pe toate partile... statea pe marginea patului, cu spatele... chiar fara sa-i vada fata, Lola stia ca priveste intr-un punct fix din podea... i-a simtit in glas zambetul pe care-l afisa de fiecare data cand vorbea despre el...
- daca l-ai vedea cum se chinuie sa-si incalzeasca o farfurie de ciorba... de gatit, nici nu poate fi vorba... uite, vezi camasile astea? aici ar zacea, neatinse... are nevoie de mine... ca de aer...
si, intorcandu-se spre Lola:
- ce voiai tu sa-mi spui?
uitandu-se la ea, chiar ii parea un copil... il cam speria constatarea asta... apoi isi amintea orele de tandrete, saruturile pasionale, mangaierile catifelate, soaptele, tachinarile... nu! era femeie...
ochii mari, doua prapastii negre in care se vedea alunecand de fiecare data cand o privea, pierzandu-se pentru totdeauna... pielea obrazului, perfect neteda, un magnet care-i atragea, fara voia lui, degetele, in mangaieri continue... gatul lung si subtire, un traseu bine definit pentru saruturile pornite din spatele urechii pana pe umar... causul palmei, cald si dulce alint pe obrazul lui...
dar... rasul zglobiu, niciodata serios... vorbele fara sens, intrerupandu-l intotdeauna atunci cand el spunea ceva grav... alergatul de colo-colo, ca un catel de talie mica scos la plimbare...
si totusi... capul pus pe umarul lui, surprinzator de brusc serioasa, atunci cand el glumea... parfumul parului ravasit de vant... bratele incolacite in jurul lui, in felul acela care spune "nu pleca"...
- TREBUIE sa plec...
fara sa-i dea drumul, ca sa nu fie nevoita sa se uite in ochii lui, i-a raspuns:
- stiu...
si a continuat sa-l tina in brate, mai strans...
in bucatarie era innebunitor de cald, din cauza cuptorului... Lola statea in picioare langa fereastra deschisa, tragand din cand in cand din tigara si sorbind din paharul de coniac... incerca sa nu-i stea in cale... era nerabdatoare sa guste din prajiturile fermecate pe care numai prietena ei stia sa le faca...
o privea cum se agita, ca o zvarluga, prin bucatarie... si-ar fi dorit, uneori, sa fie si ea la fel... Lola nu stia sa gateasca nimic mai complicat decat cartofi prajiti...
- cand mai iesim si noi la o cafea? ti-am promis ca nu mai vin la tine... mie nu-mi place sa stau in casa... doar pentru ca mi-ai spus ca faci prajituri am acceptat, sa stii!
- stiu, Lola... de aia ti-am si spus ca fac prajituri... altfel n-ai fi venit si m-ai fi batut iar la cap o jumatate de ora cu iesitul in oras... n-am vreme... uite cata treaba e de facut! tu nu stii... esti singura, n-ai nicio responsabilitate...
Lola se uita la ea si parca-i venea sa planga... ii venea s-o ia de umeri si s-o scuture, s-o trezeasca...
stia cat il iubea (ii povestise de atatea ori)...
- hai in dormitor, pana se face prajitura... de-acum nu mai am ce sa-i fac... hai, am de calcat niste camasi... le-am spalat ieri si nu mai are niciuna calcata...
Lola inghiti nodul care-i statea in gat si o fixa cu privirea... nu mai putea suporta... de mii de ori isi pusese intrebarea "ii sunt prietena daca ii spun, stiind cat il iubeste si cat va suferi afland adevarul, sau ii sunt prietena daca tac, protejand-o?"... dar nu mai putea s-o vada asa...
- opreste-te! trebuie sa-ti spun ceva...
ea se opri doar pentru o secunda, evita privirea Lolei si, ca si cand n-ar fi auzit, iesi pe usa, chemand-o:
- hai in dormitor... aici e foarte cald...
se duse dupa ea...
- tu ai auzit? trebuie sa-ti spun ceva...
ridica o camasa si o analiza cu atentie la guler...
- hm... uite, asta mai trebuie spalata o data!
Lola exploda:
- pentru numele lui Dumnezeu! asculta-ma!
- Lola, taci!
se uita fix in ochii ei... facea evidente eforturi pentru a-si stapani lacrimile...
- taci!...
Lola ramase muta, cu ochii mari... stia? milioane de intrebari navalisera in mintea ei, buluc, dar tocmai de-aia nu reusea sa rosteasca niciuna... intr-un final, baigui:
- si de ce accepti? de ce stai?
lasa sa-i cada o camasa pe care o tot invartea inutil pe toate partile... statea pe marginea patului, cu spatele... chiar fara sa-i vada fata, Lola stia ca priveste intr-un punct fix din podea... i-a simtit in glas zambetul pe care-l afisa de fiecare data cand vorbea despre el...
- daca l-ai vedea cum se chinuie sa-si incalzeasca o farfurie de ciorba... de gatit, nici nu poate fi vorba... uite, vezi camasile astea? aici ar zacea, neatinse... are nevoie de mine... ca de aer...
si, intorcandu-se spre Lola:
- ce voiai tu sa-mi spui?
luni, 19 aprilie 2010
PAS cu pas
- impinge! hai! inca o data!
femeia strangea cu atata putere de marginea patului incat unghiile ii devenisera rosii, ca atunci cand le lovesti cu ciocanul...
in miezul durerii care o sfasia simti cum doctorul a tras afara din ea copilul...
- uite un baiat frumos! bravo!
avu un moment de bucurie, dar inca nu se putea relaxa...
- hai, inca o data!
isi inclesta din nou mainile de marginea patului si o lua de la capat...
- mai tare! foarte bine! bravo!
dupa cateva minute si cel de-al doilea copil vedea lumina zilei...
- uite, mamico... ei sunt baietii tai... felicitari!
e uimitor cum chinurile facerii, indurate de toate femeile ca pedeapsa pentru neascultarea Evei, se transforma intr-o clipa in imensa bucurie... probabil ca asta este darul lui Dumnezeu, facut dupa ce i-a mai trecut mania...
- cum o sa-i cheme?
- el e Paul, spuse femeia, sarutandu-l pe unul din copii pe frunte... iar el e Petru...
nu i-au crescut "la dublu"... nu au avut haine identice, tunsori identice...
tuturor celor care se minunau cat de mult seamana, intreband compatimitor "vai, dar cum ii recunosti?", mama le raspundea intotdeauna:
- da, seamana... dar sunt atat de diferiti!...
prima scrisoare pentru mos craciun au scris-o impreuna...
- eu vreau sa-mi aduca mosul o masinuta...
- de care, Paul?
- de care o vrea el...
- si tu, Petru? ce vrei sa-ti aduca mosul?
- o masina adevarata, ca a lui tati...
- pai poti tu conduce o masina adevarata?
- da, o sa pot, raspunse Petru fara sa ezite...
- bine, atunci asta ii scriem mosului sa-ti aduca... o sa vedem ce decide el...
in dimineata craciunului Paul s-a repezit sub brad, iar Petru la geam...
tata i-a aratat care este cadoul pentru el si Paul l-a desfacut cu nerabdare...
- o masina de pompieri! uau!
- iti place, Paul?
- DAAA!!!
Petru ramasese agatat de pervazul geamului, dezamagit...
- Petru, tu nu vii sa-ti desfaci cadoul?
- mie nu mi-a adus nimic... uite, nu-i nicio masina afara...
- cum sa nu-ti aduca? uite ce cadou mare aici, pe care scrie "pentru Petru"!
a mai ramas cateva clipe lipit de geam, apoi a venit si el sub brad... a desfacut pachetul, dar fara prea mare tragere de inima...
- ia uite! o tricicleta... pe asta o poti conduce...
Petru s-a uitat la tricicleta, a oftat adanc si a plecat in camera lui... Paul a luat masina de pompieri si s-a dus dupa el...
- Petru, hai sa ne jucam!...
la scoala nu au mers in aceeasi clasa... parintii nu au fost de acord...
- se vor impulsiona reciproc, le spusese directoarea scolii... competitia le va face bine...
- INTRE EI nu este nicio competitie, doamna...
aveau rezultate asemanatoare... se mentineau intre cei mai buni...
- eu vreau sa merg la olimpiada anul asta! spusese Petru intr-o zi, cand erau cu totii la masa...
- foarte bine! il incuraja tata... tu, Paul?
- eu am maine lucrare de control... sper sa ma descurc... n-as vrea sa-mi stric media...
au terminat amandoi anul cu rezultate destul de bune... de la olimpiada Petru s-a intors fara vreun rezultat remarcabil...
- e foarte bine ca ai incercat, ii spusese profesorul... la anu` o sa fie mai bine!
dar lui Petru vara aceea nu i-a tihnit deloc...
Paul hotarase ca vrea sa devina inginer... se pregatea pentru admiterea la POLITEHNICA... Petru, insa, visa sa devina avocat...
- de numele meu se vor lega decizii istorice in magistratura! le spunea el tuturor...
in ziua in care se afisau rezultatele examenului de admitere, mama masura camera dintr-un capat in altul... nu avusese puterea sa mearga cu ei si astepta vesti... dar asteptarea era din ce in ce mai grea...
- da` stai, femeie, jos! nu te mai tot plimba asa! o apostrofase tata, care incerca sa-si ascunda emotiile...
e adevarat, el nu se plimba prin casa, dar bataia din picioare pe un scaun...
- zi, mai bine, ca tu nu te poti ridica de-acolo de emotii! ii raspunse mama...
Paul se apropie incet de avizier, cu ochii in pamant... ajuns in fata panoului isi facu cruce si ridica privirea... lua lista de la coada spre inceput, urmarind cu degetul...
se regasi pe la jumatatea listei...
- domnu` inginer Paul! rosti el soptit... suna foarte bine!
ii venea sa rada, sa sara! de-acum il asteptau anii de facultate, cu toata munca din POLITEHNICA, dar si cu toata distractia...
porni aproape alergand spre statia de autobuz... gandul ii era acum la Petru... poate ca aflase si el rezultatul si abia astepta sa-l imbratiseze!
cand a ajuns in curtea faculatii de drept, l-a vazut pe Petru stand pe trepte, cu capul in maini... a inteles repede ce se intamplase... s-a apropiat de el si l-a luat de umeri, asezandu-se alaturi...
- lasa, ma, nu-i sfarsitul lumii... intri la anu` cu bursa! uite, asa terminam amandoi odata!
incerca sa zambeasca, dar intelegea bine ce-i in sufletul fratelui sau...
anul urmator Petru chiar a intrat cu bursa...
nici n-au realizat cand au trecut anii de studentie... amandoi au lucrat inca de prin anul doi... Paul intr-o firma de IT, iar Petru intr-o casa de avocatura renumita...
- si-acum ce-ai sa faci?
- pai, o sa raman la astia... acum ca sunt inginer cu diploma chiar am un loc asigurat...
- mda... uita-te la mine, Paul! pana la 30 de ani o sa fiu partener in firma asta! nu inteleg de ce tu te complaci asa... vrei sa ramai un ingineras toata viata?
- mai, atata timp cat nu mi-e rau, mi-e bine... `om vedea ce-o aduce corbu-n cioc... deocamdata...
si n-a fost tocmai rau... Paul era pasionat de munca lui si era apreciat de toata lumea... era unul din cei mai buni ingineri ai companiei si nu exista proiect in care sa nu fie implicat...
intr-o zi statea in canapea, incercand sa faca fata celor doi prichindei care se urcasera pe el... incerca sa-i tina ocupati pana cand sotia lui termina de aranjat masa... sunetul telefonului a fost salvarea lui... cel mai marisor se repezi sa raspunda... cu o voce peltica intreba:
- alo! cine-i acolo?
asculta cateva momente, apoi ii intinse receptorul...
- tati, e unchiul Petru...
se ridica bucuros, parca impins de un resort...
- ooo! ce faci, batrane? da` rar te mai aude omu`!
- ei, hai acum... nu ma certa si tu, raspunse Petru spasit...
- bine, nu te mai cert! ia zi-mi: cum esti?
- bine... sanatos... bine...
- hai, mai, occidentalule! ce te-ai "metalizat" asa? au scos aia romanasul din tine? ia zi, n-ai gasit si tu o crestina pe-acolo? sau musulmanca, budhista, ce mai conteaza? o femeie, sa te asezi si tu?!
- n-am vreme, Paul... muncesc toata ziua... familia cere timp, tu stii mai bine asta... eu... inca am alte planuri...
- da` ce-ti mai trebuie? am vazut ca ai o casa frumoasa, masina buna... esti mana dreapta a sefului...
- inca n-am ajuns partener, Paul... stii ca asta vreau... n-am reusit pana la 30, asa cum mi-am propus... dar o sa fiu... atunci sa vezi casa! atunci sa vezi masina!
- sigur ca o sa fii! dar mai ai grija si de tine... pe-aici cand mai vii?
- nu stiu... ti-am spus, e mult de munca... o sa vin...
Petru n-a ajuns partener niciodata... o casa mai mare si o masina mai buna, insa, a avut...
intr-o zi statea in living, rasfoind niste dosare... cu ochelarii pe nas, imbracat intr-un halat de casa, cu parul alb, avea un aer aristocratic... sunetul telefonului il facu sa tresara...
recunoscu vocea sotiei lui Paul... linistea din glas contrasta puternic cu mesajul...
- Petru, Paul a murit...
a ramas mut... intr-o clipa i s-au derulat prin minte milioane de imagini... toate cu ei doi...
stia ca e bolnav, dar... avea numai 65 de ani...
- cum a murit?
- impacat! se auzi raspunsul linistit al femeii... ai sa-l vezi - parca zambeste! cand ajungi?
- dimineata...
la putin timp dupa moartea fratelui sau, Petru s-a intors in tara... n-a vrut sa-si traiasca si ultimii ani singur, printre straini... a practicat avocatura pana la sfarsitul vietii...
atunci cand s-a stins, nepotii lui, copii lui Paul s-au ocupat de toate...
- viata asta este ca un meci de fotbal... unchiul Petru si-a dorit tot timpul sa inscrie spectaculos, ignorand si ratand toate ocaziile care i se pareau banale... Marele Arbitru a tot prelungit meciul pentru el... dar, pana la urma, a trebuit sa fluiere finalul... tata, insa, a fost marele golgeter! inscria din toate pozitiile!
femeia strangea cu atata putere de marginea patului incat unghiile ii devenisera rosii, ca atunci cand le lovesti cu ciocanul...
in miezul durerii care o sfasia simti cum doctorul a tras afara din ea copilul...
- uite un baiat frumos! bravo!
avu un moment de bucurie, dar inca nu se putea relaxa...
- hai, inca o data!
isi inclesta din nou mainile de marginea patului si o lua de la capat...
- mai tare! foarte bine! bravo!
dupa cateva minute si cel de-al doilea copil vedea lumina zilei...
- uite, mamico... ei sunt baietii tai... felicitari!
e uimitor cum chinurile facerii, indurate de toate femeile ca pedeapsa pentru neascultarea Evei, se transforma intr-o clipa in imensa bucurie... probabil ca asta este darul lui Dumnezeu, facut dupa ce i-a mai trecut mania...
- cum o sa-i cheme?
- el e Paul, spuse femeia, sarutandu-l pe unul din copii pe frunte... iar el e Petru...
nu i-au crescut "la dublu"... nu au avut haine identice, tunsori identice...
tuturor celor care se minunau cat de mult seamana, intreband compatimitor "vai, dar cum ii recunosti?", mama le raspundea intotdeauna:
- da, seamana... dar sunt atat de diferiti!...
prima scrisoare pentru mos craciun au scris-o impreuna...
- eu vreau sa-mi aduca mosul o masinuta...
- de care, Paul?
- de care o vrea el...
- si tu, Petru? ce vrei sa-ti aduca mosul?
- o masina adevarata, ca a lui tati...
- pai poti tu conduce o masina adevarata?
- da, o sa pot, raspunse Petru fara sa ezite...
- bine, atunci asta ii scriem mosului sa-ti aduca... o sa vedem ce decide el...
in dimineata craciunului Paul s-a repezit sub brad, iar Petru la geam...
tata i-a aratat care este cadoul pentru el si Paul l-a desfacut cu nerabdare...
- o masina de pompieri! uau!
- iti place, Paul?
- DAAA!!!
Petru ramasese agatat de pervazul geamului, dezamagit...
- Petru, tu nu vii sa-ti desfaci cadoul?
- mie nu mi-a adus nimic... uite, nu-i nicio masina afara...
- cum sa nu-ti aduca? uite ce cadou mare aici, pe care scrie "pentru Petru"!
a mai ramas cateva clipe lipit de geam, apoi a venit si el sub brad... a desfacut pachetul, dar fara prea mare tragere de inima...
- ia uite! o tricicleta... pe asta o poti conduce...
Petru s-a uitat la tricicleta, a oftat adanc si a plecat in camera lui... Paul a luat masina de pompieri si s-a dus dupa el...
- Petru, hai sa ne jucam!...
la scoala nu au mers in aceeasi clasa... parintii nu au fost de acord...
- se vor impulsiona reciproc, le spusese directoarea scolii... competitia le va face bine...
- INTRE EI nu este nicio competitie, doamna...
aveau rezultate asemanatoare... se mentineau intre cei mai buni...
- eu vreau sa merg la olimpiada anul asta! spusese Petru intr-o zi, cand erau cu totii la masa...
- foarte bine! il incuraja tata... tu, Paul?
- eu am maine lucrare de control... sper sa ma descurc... n-as vrea sa-mi stric media...
au terminat amandoi anul cu rezultate destul de bune... de la olimpiada Petru s-a intors fara vreun rezultat remarcabil...
- e foarte bine ca ai incercat, ii spusese profesorul... la anu` o sa fie mai bine!
dar lui Petru vara aceea nu i-a tihnit deloc...
Paul hotarase ca vrea sa devina inginer... se pregatea pentru admiterea la POLITEHNICA... Petru, insa, visa sa devina avocat...
- de numele meu se vor lega decizii istorice in magistratura! le spunea el tuturor...
in ziua in care se afisau rezultatele examenului de admitere, mama masura camera dintr-un capat in altul... nu avusese puterea sa mearga cu ei si astepta vesti... dar asteptarea era din ce in ce mai grea...
- da` stai, femeie, jos! nu te mai tot plimba asa! o apostrofase tata, care incerca sa-si ascunda emotiile...
e adevarat, el nu se plimba prin casa, dar bataia din picioare pe un scaun...
- zi, mai bine, ca tu nu te poti ridica de-acolo de emotii! ii raspunse mama...
Paul se apropie incet de avizier, cu ochii in pamant... ajuns in fata panoului isi facu cruce si ridica privirea... lua lista de la coada spre inceput, urmarind cu degetul...
se regasi pe la jumatatea listei...
- domnu` inginer Paul! rosti el soptit... suna foarte bine!
ii venea sa rada, sa sara! de-acum il asteptau anii de facultate, cu toata munca din POLITEHNICA, dar si cu toata distractia...
porni aproape alergand spre statia de autobuz... gandul ii era acum la Petru... poate ca aflase si el rezultatul si abia astepta sa-l imbratiseze!
cand a ajuns in curtea faculatii de drept, l-a vazut pe Petru stand pe trepte, cu capul in maini... a inteles repede ce se intamplase... s-a apropiat de el si l-a luat de umeri, asezandu-se alaturi...
- lasa, ma, nu-i sfarsitul lumii... intri la anu` cu bursa! uite, asa terminam amandoi odata!
incerca sa zambeasca, dar intelegea bine ce-i in sufletul fratelui sau...
anul urmator Petru chiar a intrat cu bursa...
nici n-au realizat cand au trecut anii de studentie... amandoi au lucrat inca de prin anul doi... Paul intr-o firma de IT, iar Petru intr-o casa de avocatura renumita...
- si-acum ce-ai sa faci?
- pai, o sa raman la astia... acum ca sunt inginer cu diploma chiar am un loc asigurat...
- mda... uita-te la mine, Paul! pana la 30 de ani o sa fiu partener in firma asta! nu inteleg de ce tu te complaci asa... vrei sa ramai un ingineras toata viata?
- mai, atata timp cat nu mi-e rau, mi-e bine... `om vedea ce-o aduce corbu-n cioc... deocamdata...
si n-a fost tocmai rau... Paul era pasionat de munca lui si era apreciat de toata lumea... era unul din cei mai buni ingineri ai companiei si nu exista proiect in care sa nu fie implicat...
intr-o zi statea in canapea, incercand sa faca fata celor doi prichindei care se urcasera pe el... incerca sa-i tina ocupati pana cand sotia lui termina de aranjat masa... sunetul telefonului a fost salvarea lui... cel mai marisor se repezi sa raspunda... cu o voce peltica intreba:
- alo! cine-i acolo?
asculta cateva momente, apoi ii intinse receptorul...
- tati, e unchiul Petru...
se ridica bucuros, parca impins de un resort...
- ooo! ce faci, batrane? da` rar te mai aude omu`!
- ei, hai acum... nu ma certa si tu, raspunse Petru spasit...
- bine, nu te mai cert! ia zi-mi: cum esti?
- bine... sanatos... bine...
- hai, mai, occidentalule! ce te-ai "metalizat" asa? au scos aia romanasul din tine? ia zi, n-ai gasit si tu o crestina pe-acolo? sau musulmanca, budhista, ce mai conteaza? o femeie, sa te asezi si tu?!
- n-am vreme, Paul... muncesc toata ziua... familia cere timp, tu stii mai bine asta... eu... inca am alte planuri...
- da` ce-ti mai trebuie? am vazut ca ai o casa frumoasa, masina buna... esti mana dreapta a sefului...
- inca n-am ajuns partener, Paul... stii ca asta vreau... n-am reusit pana la 30, asa cum mi-am propus... dar o sa fiu... atunci sa vezi casa! atunci sa vezi masina!
- sigur ca o sa fii! dar mai ai grija si de tine... pe-aici cand mai vii?
- nu stiu... ti-am spus, e mult de munca... o sa vin...
Petru n-a ajuns partener niciodata... o casa mai mare si o masina mai buna, insa, a avut...
intr-o zi statea in living, rasfoind niste dosare... cu ochelarii pe nas, imbracat intr-un halat de casa, cu parul alb, avea un aer aristocratic... sunetul telefonului il facu sa tresara...
recunoscu vocea sotiei lui Paul... linistea din glas contrasta puternic cu mesajul...
- Petru, Paul a murit...
a ramas mut... intr-o clipa i s-au derulat prin minte milioane de imagini... toate cu ei doi...
stia ca e bolnav, dar... avea numai 65 de ani...
- cum a murit?
- impacat! se auzi raspunsul linistit al femeii... ai sa-l vezi - parca zambeste! cand ajungi?
- dimineata...
la putin timp dupa moartea fratelui sau, Petru s-a intors in tara... n-a vrut sa-si traiasca si ultimii ani singur, printre straini... a practicat avocatura pana la sfarsitul vietii...
atunci cand s-a stins, nepotii lui, copii lui Paul s-au ocupat de toate...
- viata asta este ca un meci de fotbal... unchiul Petru si-a dorit tot timpul sa inscrie spectaculos, ignorand si ratand toate ocaziile care i se pareau banale... Marele Arbitru a tot prelungit meciul pentru el... dar, pana la urma, a trebuit sa fluiere finalul... tata, insa, a fost marele golgeter! inscria din toate pozitiile!
joi, 15 aprilie 2010
avem nevoie... de iertare
soarele ardea destul de tare... era undeva, intr-un port necunoscut... mergea agale pe chei, admirand pescarusii... rochia alba ii flutura din cand in cand sub adierea unei pale de vanticel cald, venit dinspre apa... o mai intepau uneori in talpa piciorului gol cioburi de scoica, dar nu le baga in seama...
nu-si amintea cum a ajuns aici... dar asta parea sa fie ultima intrebare pe care si-ar fi pus-o acum... nu era speriata... desi nu recunostea nimic in jur, avea sentimentul reconfortant ca acolo trebuia sa fie, pur si simplu...
cativa pescari incercau, intr-o barca, sa deznoade o plasa... undeva, in larg, destul de aproape de tarm, se legana un iaht nu foarte mare... al cui o fi? hm... de unde sa stie al cui e iahtul? evident, nu cunoaste pe nimeni aici... nici macar nu stie unde este...
dupa cativa pasi, intrebarea isi gasise, ca prin farmec, raspunsul: proprietarul iahtului, desi nu-l vazuse niciodata, era cu siguranta fostul ei coleg din liceu, baiatul acela blondut, slabanog si intotdeauna corigent la matematica...
a! uite-l! sta pe punte! e neschimbat!... este impreuna cu vecinul ei de la etajul 4, un barbat de vreo 65 de ani si cu unul din profesorii din facultate...
a vrut sa-l strige, sa-i spuna ceva, dar o sirena asurzitoare incepu sa urle de undeva din port... tiuia intermitent si nu se mai oprea...
iahtul, barca pescarilor, pescarusii, toate au disparut intr-o fractiune de secunda... doar tiuitul alarmei continua sa-i zgarie timpanele... a incercat sa-si astupe urechile cu mainile, dar s-a lovit de ceva...
a tresarit si a mijit ochii... alarma ceasului suna strident... se uita la mana, acolo unde simtise lovitura... atinsese noptiera...
soarele intra pe fereastra si o izbea direct in ochii inca neadaptati la lumina... visase...
a gemut nemultumita... era ca un scancet de copil nefericit... voia sa mai doarma!... a oprit alarma si s-a uitat la ceas... a realizat ca dormise numai trei ore...
gasca se adunase in club si n-au lasat-o sa plece cu niciun chip! a insistat ea o vreme, dar dupa cateva shot-uri(nu-si amintea exact dupa al catelea) a uitat sa mai insiste...
s-a smuls cu greu din pat si s-a indreptat spre baie... cu ambele maini sprijinite de chiuveta s-a uitat in oglinda... parul ciufulit ii dadea un aer erotic... s-a apropiat si si-a studiat cu atentie colturile ochilor... evident, nici urma de riduri! admirandu-si inca o data imaginea de zeita a fertilitatii simti brusc o avalansa de energie!
a facut un dus rapid, s-a aranjat cat de cat si s-a repezit pe usa afara! oricum va trece pe la machiaj inainte sa plece pe teren...
cum a ajuns la redactie s-a repezit la filtrul de cafea... si-a scos din geanta pachetul de tigari si a iesti pe balcon, acolo unde erau si ceilalti...
- buna dimineata!
- buna, fata...
- ei, cum ai dormit?
- putin... ar trebui sa invat sa dorm repede, a raspuns razand...
seful de departament a intrat in birou tinand in mana niste hartii... l-au vazut si, la un semn, toti au aruncat tigarile si au intrat inauntru...
- hai sa va-mparta tata! tu te duci la ministerul agriculturii, ca iar s-au adunat unii in fata si vor ceva... tu mergi la spitalul de urgenta, cu o camera ascunsa si da-te pacient... trebuie sa-l prindem cu ceva pe dom` doctor... tu du-te in parc si intreaba oamenii despre astenia de primavara, sa bagam inainte de meteo... gicule, tu iar pleci, tata! sa treci pe acasa sa-ti iei niste haine, ca io zic ca stai ceva pe-acolo...
seful se intoarse spre ea...
- tu te duci la mitropolie, la pelerinajul de la moastele sfintei parascheva... vezi ca iar se incaiera aia pe-acolo... fii si tu pe faza, poate iese bataie, ca anu` trecut... hai, la treaba!
pe hol o astepta operatorul...
- mergem?
- mergem... trec putin pe la machiaj...
pe dealul mitropoliei furnicarul de dreptcredinciosi era deja intr-o forfota greu tinuta in frau de cordonul de jandarmi...
- stati, oameni buni, linistiti, ca ajunge toata lumea la moaste! nu pleaca nicaieri! nu le ia nimeni!
omul in uniforma albastra isi racea gura de pomana...
- da` nu te mai impinge asa, doamna! eu sunt aici de azinoapte! dumneata ai venit adineauri! pai, ce dracu? unde suntem aici? la coada la carne?
operatorul a pornit camera si au pornit in sus, pe langa sirul de oameni...
cu microfonul in mana, cauta din priviri chipuri cat mai "expresive"...
- hai la doamna aceea cu permanent roscat...
operatorul s-a pozitionat si ea a intins microfonul:
- buna ziua! ce o sa-i cereti sfintei cand veti ajunge la racla? pentru ce o sa va rugati?
- pai pentru noroc in viata... pentru noroc la copii... ca uite ce vremuri grele... sa le ajute sa nu ramana fara servici...
indrepta apoi microfonul catre un domn in varsta, cu cravata si palarie...
- dumneavoastra? ce o sa-i cereti sfintei parascheva?
- sa castig la loto! nu pentru mine, ca io sunt batran... sa dau la nepoti, ca n-are, saracii... e tineri, si e greu...
un barbat la vreo 40 de ani, cu treningul calcat la dunga si pantofii lustruiti bec, vazand ca se iau interviuri, s-a simtit dator sa raspunda si el la intrebarea adresata, evident, tuturor... o privi stregareste, privire ce tinu loc de introductivul "papusa"...
- io am venit sa o rog sa dea boala-n dusmanii mei! ca ma dusmaneste multi, domnisoara!
ajunsesera aproape de intrarea in biserica... de-acum intalneau si oameni care ieseau, dupa ce trecusera prin fata raclei cu sfintele moaste...
operatorul ii facu semn catre o femeie simpla, de la tara, cu batic negru...
- matale pentru ce te-ai rugat, mamaie? o intreba ea, punand femeii brusc microfonul la gura si zambindu-i cu un inutil amestec de intelegere si compasiune... ce i-ai CERUT sfintei?
femeia s-a oprit, a privit-o o clipa si a raspuns cu glas scazut, parca mai mult pentru sine:
- sa ne ierte, maica...... atat....... sa ne ierte........
nu-si amintea cum a ajuns aici... dar asta parea sa fie ultima intrebare pe care si-ar fi pus-o acum... nu era speriata... desi nu recunostea nimic in jur, avea sentimentul reconfortant ca acolo trebuia sa fie, pur si simplu...
cativa pescari incercau, intr-o barca, sa deznoade o plasa... undeva, in larg, destul de aproape de tarm, se legana un iaht nu foarte mare... al cui o fi? hm... de unde sa stie al cui e iahtul? evident, nu cunoaste pe nimeni aici... nici macar nu stie unde este...
dupa cativa pasi, intrebarea isi gasise, ca prin farmec, raspunsul: proprietarul iahtului, desi nu-l vazuse niciodata, era cu siguranta fostul ei coleg din liceu, baiatul acela blondut, slabanog si intotdeauna corigent la matematica...
a! uite-l! sta pe punte! e neschimbat!... este impreuna cu vecinul ei de la etajul 4, un barbat de vreo 65 de ani si cu unul din profesorii din facultate...
a vrut sa-l strige, sa-i spuna ceva, dar o sirena asurzitoare incepu sa urle de undeva din port... tiuia intermitent si nu se mai oprea...
iahtul, barca pescarilor, pescarusii, toate au disparut intr-o fractiune de secunda... doar tiuitul alarmei continua sa-i zgarie timpanele... a incercat sa-si astupe urechile cu mainile, dar s-a lovit de ceva...
a tresarit si a mijit ochii... alarma ceasului suna strident... se uita la mana, acolo unde simtise lovitura... atinsese noptiera...
soarele intra pe fereastra si o izbea direct in ochii inca neadaptati la lumina... visase...
a gemut nemultumita... era ca un scancet de copil nefericit... voia sa mai doarma!... a oprit alarma si s-a uitat la ceas... a realizat ca dormise numai trei ore...
gasca se adunase in club si n-au lasat-o sa plece cu niciun chip! a insistat ea o vreme, dar dupa cateva shot-uri(nu-si amintea exact dupa al catelea) a uitat sa mai insiste...
s-a smuls cu greu din pat si s-a indreptat spre baie... cu ambele maini sprijinite de chiuveta s-a uitat in oglinda... parul ciufulit ii dadea un aer erotic... s-a apropiat si si-a studiat cu atentie colturile ochilor... evident, nici urma de riduri! admirandu-si inca o data imaginea de zeita a fertilitatii simti brusc o avalansa de energie!
a facut un dus rapid, s-a aranjat cat de cat si s-a repezit pe usa afara! oricum va trece pe la machiaj inainte sa plece pe teren...
cum a ajuns la redactie s-a repezit la filtrul de cafea... si-a scos din geanta pachetul de tigari si a iesti pe balcon, acolo unde erau si ceilalti...
- buna dimineata!
- buna, fata...
- ei, cum ai dormit?
- putin... ar trebui sa invat sa dorm repede, a raspuns razand...
seful de departament a intrat in birou tinand in mana niste hartii... l-au vazut si, la un semn, toti au aruncat tigarile si au intrat inauntru...
- hai sa va-mparta tata! tu te duci la ministerul agriculturii, ca iar s-au adunat unii in fata si vor ceva... tu mergi la spitalul de urgenta, cu o camera ascunsa si da-te pacient... trebuie sa-l prindem cu ceva pe dom` doctor... tu du-te in parc si intreaba oamenii despre astenia de primavara, sa bagam inainte de meteo... gicule, tu iar pleci, tata! sa treci pe acasa sa-ti iei niste haine, ca io zic ca stai ceva pe-acolo...
seful se intoarse spre ea...
- tu te duci la mitropolie, la pelerinajul de la moastele sfintei parascheva... vezi ca iar se incaiera aia pe-acolo... fii si tu pe faza, poate iese bataie, ca anu` trecut... hai, la treaba!
pe hol o astepta operatorul...
- mergem?
- mergem... trec putin pe la machiaj...
pe dealul mitropoliei furnicarul de dreptcredinciosi era deja intr-o forfota greu tinuta in frau de cordonul de jandarmi...
- stati, oameni buni, linistiti, ca ajunge toata lumea la moaste! nu pleaca nicaieri! nu le ia nimeni!
omul in uniforma albastra isi racea gura de pomana...
- da` nu te mai impinge asa, doamna! eu sunt aici de azinoapte! dumneata ai venit adineauri! pai, ce dracu? unde suntem aici? la coada la carne?
operatorul a pornit camera si au pornit in sus, pe langa sirul de oameni...
cu microfonul in mana, cauta din priviri chipuri cat mai "expresive"...
- hai la doamna aceea cu permanent roscat...
operatorul s-a pozitionat si ea a intins microfonul:
- buna ziua! ce o sa-i cereti sfintei cand veti ajunge la racla? pentru ce o sa va rugati?
- pai pentru noroc in viata... pentru noroc la copii... ca uite ce vremuri grele... sa le ajute sa nu ramana fara servici...
indrepta apoi microfonul catre un domn in varsta, cu cravata si palarie...
- dumneavoastra? ce o sa-i cereti sfintei parascheva?
- sa castig la loto! nu pentru mine, ca io sunt batran... sa dau la nepoti, ca n-are, saracii... e tineri, si e greu...
un barbat la vreo 40 de ani, cu treningul calcat la dunga si pantofii lustruiti bec, vazand ca se iau interviuri, s-a simtit dator sa raspunda si el la intrebarea adresata, evident, tuturor... o privi stregareste, privire ce tinu loc de introductivul "papusa"...
- io am venit sa o rog sa dea boala-n dusmanii mei! ca ma dusmaneste multi, domnisoara!
ajunsesera aproape de intrarea in biserica... de-acum intalneau si oameni care ieseau, dupa ce trecusera prin fata raclei cu sfintele moaste...
operatorul ii facu semn catre o femeie simpla, de la tara, cu batic negru...
- matale pentru ce te-ai rugat, mamaie? o intreba ea, punand femeii brusc microfonul la gura si zambindu-i cu un inutil amestec de intelegere si compasiune... ce i-ai CERUT sfintei?
femeia s-a oprit, a privit-o o clipa si a raspuns cu glas scazut, parca mai mult pentru sine:
- sa ne ierte, maica...... atat....... sa ne ierte........
luni, 12 aprilie 2010
pesimism salvator
se spune (si eu vreau sa cred asta) ca moartea nu este decat o trecere... o trecere catre o alta viata... am ales sa-i spunem "viata de apoi"...
nu ne mai amintit de "viata dinainte" si nici n-am intalnit pe nimeni, inca, intors de dupa moarte, care sa vorbeasca la timpul prezent despre acea perioada a existentei sale cosmice...
de aia ne si temem de moarte... pentru ca, in general, ne temem de necunoscut... poate ca nu exista "viata de apoi", iar non-existenta noastra ne sperie... egoismul aduce frica!
sa nu va sperie cuvantul "moarte": e doar o alaturare de litere cu care am convenit sa definim un moment... o clipa, pe care am numit-o, pur si simplu, asa... trece, ca oricare alta clipa, si ne vedem mai departe de existenta...
putem conveni ca si "viata" este, deasemenea, o alaturare de litere prin care definim o suma de clipe, o perioada a existentei noastre...
nu-i asa ca acum pare totul mai putin inspaimantator?
- ba, viata asta e nasoala! m-am cam saturat... imi vine sa-mi pun streangul de gat... sa ma arunc de la balcon... sa ma dau pe garla... o fi mai buna viata urmatoare!
- ba, da` daca-i mai nasoala?
- pesimistule!
nu ne mai amintit de "viata dinainte" si nici n-am intalnit pe nimeni, inca, intors de dupa moarte, care sa vorbeasca la timpul prezent despre acea perioada a existentei sale cosmice...
de aia ne si temem de moarte... pentru ca, in general, ne temem de necunoscut... poate ca nu exista "viata de apoi", iar non-existenta noastra ne sperie... egoismul aduce frica!
sa nu va sperie cuvantul "moarte": e doar o alaturare de litere cu care am convenit sa definim un moment... o clipa, pe care am numit-o, pur si simplu, asa... trece, ca oricare alta clipa, si ne vedem mai departe de existenta...
putem conveni ca si "viata" este, deasemenea, o alaturare de litere prin care definim o suma de clipe, o perioada a existentei noastre...
nu-i asa ca acum pare totul mai putin inspaimantator?
- ba, viata asta e nasoala! m-am cam saturat... imi vine sa-mi pun streangul de gat... sa ma arunc de la balcon... sa ma dau pe garla... o fi mai buna viata urmatoare!
- ba, da` daca-i mai nasoala?
- pesimistule!
sâmbătă, 10 aprilie 2010
marketing
era a cincea oara cand suna telefonul, iar eu nu aveam dispozitivul "maini libere" la mine...
- pe unde ati ajuns?
- suntem pe drum, inca... ajungem cam in jumatate de ora...
- hai, ca m-a sunat iar! e nerabdatoare!
- mai bine nu-i spuneam ca venim...
- ei, banuia ea, oricum...
- tortul e gata?
- da!
- o sa oprim noi undeva sa luam lumanari pentru el...
- bine! hai, v-astept!
accelerez putin... drumul e liber si n-am vazut nicio masina a militiei...
peste exact jumatate de ceas eram in oras...
- uite acolo un magazin deschis... hai sa intrebam...
o domnisoara ne intampina cu un zambet stramb, fortat... nici n-am apucat sa pasesc cu ambele picioare peste prag si m-a luat in primire:
- buna ziua... cu ce va servesc?
am vrut sa raspund "o cafea", dar m-am abtinut...
in cosmelia cu pereti de tabla gaseai aproape orice: de la baterii 777 la bibelouri, de la parfumuri "de firma" la detartrant...
imi rotesc privirea peste rafturile din spatele duduii, incercand sa ma edific daca face sa stric intrebarea... n-am apucat sa "matur" decat jumatate din spatiu, cand am intalnit privirea revoltata a vanzatoarei, fixandu-ma... desi nu puteam vedea, simteam ca bate din picior... as fi putut pune pariu!
- spuneti! imi ordona ea...
- lumanari pentru tort caut...
- sigur! ma intrerupe brusc, subliniind astfel inutilitatea oricaror amanunte, data fiind experienta ei... cate sa fie?
zambesc usor, incercand sa-mi reprim toate pornirile de a raspunde instinctiv...
- as vrea din cele in forma de cifre... bunica mea implineste 74 de ani si nu vreau sa umplem tortul cu lumanarele... plus ca i-ar fi greu sa le stinga pe toate...
dupa o secunda de introspectiva sondare a memoriei vanzatoarea ma anunta victorios:
- avem! ce cifre doriti?
- ... un "7" si un "4" cred ca ar fi bune...
n-a sesizat ironia din glasul meu... s-a aplecat, cotrobaind zgomotos prin niste cutii...
dupa cinci minute, de sub tejghea, sugrumata de efortul depus, a slobozit o informare si o intrebare, aiuritor de natural legate:
- am gasit "7"!... dar "4" n-am... am "2" si "8", va dau?
cele cinci secunde de liniste au facut-o sa ridice intrebatoare capul... m-am simtit dator sa raspund:
- ... nu...
- va dau doar "7"?
- ... nu, lasati...
- cum doriti! mi-a spus, ridicandu-se...
s-a intors pe calcaie si a plecat sa aranjeze niste marfa pe un raft...
- pe unde ati ajuns?
- suntem pe drum, inca... ajungem cam in jumatate de ora...
- hai, ca m-a sunat iar! e nerabdatoare!
- mai bine nu-i spuneam ca venim...
- ei, banuia ea, oricum...
- tortul e gata?
- da!
- o sa oprim noi undeva sa luam lumanari pentru el...
- bine! hai, v-astept!
accelerez putin... drumul e liber si n-am vazut nicio masina a militiei...
peste exact jumatate de ceas eram in oras...
- uite acolo un magazin deschis... hai sa intrebam...
o domnisoara ne intampina cu un zambet stramb, fortat... nici n-am apucat sa pasesc cu ambele picioare peste prag si m-a luat in primire:
- buna ziua... cu ce va servesc?
am vrut sa raspund "o cafea", dar m-am abtinut...
in cosmelia cu pereti de tabla gaseai aproape orice: de la baterii 777 la bibelouri, de la parfumuri "de firma" la detartrant...
imi rotesc privirea peste rafturile din spatele duduii, incercand sa ma edific daca face sa stric intrebarea... n-am apucat sa "matur" decat jumatate din spatiu, cand am intalnit privirea revoltata a vanzatoarei, fixandu-ma... desi nu puteam vedea, simteam ca bate din picior... as fi putut pune pariu!
- spuneti! imi ordona ea...
- lumanari pentru tort caut...
- sigur! ma intrerupe brusc, subliniind astfel inutilitatea oricaror amanunte, data fiind experienta ei... cate sa fie?
zambesc usor, incercand sa-mi reprim toate pornirile de a raspunde instinctiv...
- as vrea din cele in forma de cifre... bunica mea implineste 74 de ani si nu vreau sa umplem tortul cu lumanarele... plus ca i-ar fi greu sa le stinga pe toate...
dupa o secunda de introspectiva sondare a memoriei vanzatoarea ma anunta victorios:
- avem! ce cifre doriti?
- ... un "7" si un "4" cred ca ar fi bune...
n-a sesizat ironia din glasul meu... s-a aplecat, cotrobaind zgomotos prin niste cutii...
dupa cinci minute, de sub tejghea, sugrumata de efortul depus, a slobozit o informare si o intrebare, aiuritor de natural legate:
- am gasit "7"!... dar "4" n-am... am "2" si "8", va dau?
cele cinci secunde de liniste au facut-o sa ridice intrebatoare capul... m-am simtit dator sa raspund:
- ... nu...
- va dau doar "7"?
- ... nu, lasati...
- cum doriti! mi-a spus, ridicandu-se...
s-a intors pe calcaie si a plecat sa aranjeze niste marfa pe un raft...
joi, 8 aprilie 2010
povestea picaturului de apa
printre stancile colturoase raul si-a croit drum serpuit si alearga nebun la vale... salta vesel peste pietrele rotunjite, slefuite cu rabdarea celui mai mester sculptor... dar raul nu de dragul artei le-a slefuit... nu! ci ca sa-i fie goana mai lesne...
daca ai lasa raul sa-ti treca prin ochi ai putea vedea cel mai minunat si mai animat loc de joaca! pentru ca, de fapt, raul este format din miliarde si miliarde de picaturi, aflate intr-o harjoneala continua... se alearga, se inghiontesc, se prind in hore, se iau la-ntrecere!...
sunt atat de multe si se misca atat de repede ca noi nu putem vedea decat o intindere de apa... doar din cand in cand, atunci cand se joaca de-a sariturile, se desprind si, chiuind, fac tumbe, intrecandu-se care din ele poate sari mai sus... chiuitul picaturilor de apa este unul din cele mai frumoase strigate din natura!... omul ii spune clipocit...
traia printre miliardele de picaturi din rau si un picatur zglobiu... asa un chef de joaca avea ca, de cand izvorase, nu statuse o clipa locului!
intr-o zi a trecut pe langa el o picatura rotunda... era atat de frumoasa si radea atat de cristalin incat picaturul s-a indragostit de ea pe loc! si din ziua aceea nu a mai scapat-o din ochi... unde alerga picatura acolo era si picaturul...
le povestise odata o alta picatura despre un joc interesant, descoperit de ea mai demult, din intamplare... se ascunsese in spatele unui fir de iarba si celelate picaturi o cautasera... cat de amuzant fusese!
- vreti sa ne jucam ascunsea? ii intrebase picatura...
- sigur ca da! a raspuns picaturul incantat de ideea unui joc nou... eu am sa alerg cu spatele si voi o sa va ascundeti... si pe urma eu o sa va caut...
si s-a intors cu spatele... a numarat pana la o suta si a inceput sa le caute...
a avut o tresarire cand nu a mai vazut-o langa el... erau miliarde si miliarde de alte picaturi... pe unele le cunostea... pe cele mai multe, insa, nu... a luat-o la goana, sarind din cand in cand deasupra celorlalti, ca sa poata vedea pana departe... dar nici urma de picatura lui... dupa o vreme joaca a inceput sa nu i se mai para interesanta... a inceput s-o strige...
- hai, arata-te! nu ma mai joc asa... nu-mi mai place...
dar picatura nu a raspuns...
- n-auzi ca nu-mi mai place jocul asta? hai, iesi de unde te-ai ascuns... hai sa ne jucam invartita... stii tu, jocul ala in care ne tinem de maini si ne invartim pana ametim... haide!
dar n-a primit niciun raspuns... picaturul s-a speriat... a inceput sa intrebe celelalte picaturi:
- n-ati vazut-o pe picatura mea?
dar nimeni n-o mai vazuse inca de dimineata...
a alergat zalud, cand spre fundul apei, cand mai spre suprafata... spre malul drept si spre malul stang... dar n-a mai gasit-o...
un picatur mai batran, vazandu-l, i-a spus:
- o fi luat-o pe raul celalalt, la cotitura...
si, pentru prima data in viata lui, picaturul s-a oprit! ceilalti il loveau in goana lor...
- hei, misca-te! ce te-ai oprit asa, in drum?
dar picaturul era inmarmurit... "la cotitura"... la asta nu se gandise... mai trecuse in viata lui pe la multe cotituri, si mai auzise si pe la altii... stia ca, odata trecut printr-un loc, nu se mai putea intoarce...
s-a lasat purtat de curenti... nu mai alerga... celelalte picaturi il impingeau si asa a calatorit cu raul cateva zile... tresarea ori de cate ori i se parea ca vede o picatura rotunda care semana cu ea... degeaba... o mai striga din cand in cand, dar nu primea niciun raspuns... cand obosea se lipea de cate un peste...
intr-o zi, fara sa vrea, asista la discutia dintre dintre doi picaturi...
- eu am fost in alta apa... dar era un lac, nu curgea... pfiu! ce plictiseala era acolo! asa ca am iesit la suprafata si m-am evaporat! am calatorit intr-un nor si am venit cu o ploaie in raul asta!
picaturul a ascultat cu atentie, s-a gandit cateva clipe si a tasnit spre suprafata!
imbulzeala si goana nebuna a celorlati il bagau din cand in cand la fund, dar el se zbatea si iesea mereau la suprafata, in bataia soarelui... dar nu s-a intampla nimic...
a doua zi a iesit de cum a mijit prima raza de lumina! si pe la amiaza a simtit ceva ciudat... parca se dezintegra... s-a speriat si a vrut sa fuga din calea soarelui, dar era prea tarziu... in urma lui, glasul picaturului de la care auzise povestea cu evaporarea rasuna vesel:
- ehei! te-ai hotarat sa te evapori? calatorie placuta!
evaporarea e un fel de teleportare... picaturile se dezintegreaza in particule mici, mici si se ridica in aer... plutesc pana sus si se reunesc cu particulele altor picaturi evaporate, intr-un nor...
picaturul era speriat... nimeni nu-i vorbise pana atunci despre evaporare... daca n-avea sa se mai adune niciodata?
norocul lui ca, in nor, a ajuns langa o picatura care se mai evaporase...
- nu-ti fie teama, i-a spus ea... vantul ne va purta o vreme si, cand se mai racori putin, ai sa te aduni la loc... pana atunci mai bine uita-te in jos! ai sa vezi o multime de locuri frumoase... poate ai noroc sa fii plouat peste unul din ele!...
atunci el i-a spus povestea lui si a picaturii de care s-a indragostit si pe care a pierdut-o cand se jucau ascunsea...
- ei, atunci ai de calatorit! obisnuieste-te cu evaporarea! cine stie de cate ori vei fi nevoit sa treci prin asta!...
si a plutit picaturul, asa, descompus, zile si zile... a vazut locuri minunate... a intrebat picaturile din nor despre picatura lui, dar nimeni n-o vazuse...
intr-o noapte s-a facut brusc frig... "asta-i momentul" si-a spus picaturul, fericit... dar nu vedea nimic in jur... oare unde avea sa fie plouat? a simtit cum se strange, cum se rotunjeste si, deodata, s-a desprins de nor si a cazut in haul de dedesubt...
nu-i era frica deloc! doar putin se temea ca, atunci cand va cadea, sa nu se imprastie...
uitandu-se la celelalte picaturi din jurul lui si-a amintit de viata din rau... aceeasi joaca, aceleasi chiuituri vesele! daca ar fi fost aici si picatura lui... s-ar fi jucat invartita in aer! si, cu gandul asta, s-a alungit putin, ca sa cada mai repede! o va gasi! sigur o va gasi!
si cum aluneca asa prin aer, din ce in ce mai repede, a simtit ca s-a lovit de ceva! gata? ajunsese? in jurul lui vedea, insa, cum celelalte picaturi cadeau in continuare... ce era asta?
se uita in jur si vazu ca nu era singur...
- unde suntem? unde am fost plouati?
- am nimerit pe geamul unui avion! yupiiii!!! tine-te bine!
asta mai lipsea!... si acum ce avea sa urmeze? el n-avea chef de joaca... avea treaba lui... asa ca s-a prelins usor spre marginea geamului si s-a desprins... era din nou in aer...
a mai cazut asa o vreme, pana cand a simtit din nou ca a lovit ceva... in jur picaturile inca mai cadeau... "alt avion?"
- asta-i o pasare, i-a spus un alt picatur de langa el... stai linistit, te va duce ea jos... macar n-o sa te imprastii...
asta i-a dat curaj... "n-o sa ma imprastii", gandi el... "asta-i foarte bine!"
- multumesc!
pasarea a zburat cat a zburat si s-a asezat pe suprafata unei ape...
- am ajuns jos! hai, coboara...
s-a lasat sa alunece de pe penele pasarii...
"sper ca n-am ajuns intr-un lac", gandi picaturul, amintindu-si povestea celuilalt picatur, din rau, din ziua cand aflase cum poate sa plece...
dar a simtit ca e vanzoleala in jur si s-a mai linistit... a mers in rand cu ceilalti, fara o directie anume...
"hm... ce rau ciudat e asta in care am ajuns... are maluri de jur imprejur... cum o sa mai ies de-aici?"
si s-a speriat din nou...
- lasati-ma sa ies! eu caut o picatura! picatura mea! lasati-ma sa ies!
- linisteste-te, baiete... esti intr-o conducta, in sistemul de alimentare cu apa al orasului... ai sa iesi...
- stii tu? ai mai fost in sistemul de alimentare vreodata?
- sigur ca am mai fost... in alt oras...
- si cum ai iesit?
- intr-o cada...
- si de acolo te-ai evaporat?
picatura incepu sa rada...
- cum o sa ma evapor din cada? adica da, se poate, dar ajungi pe tavan, hrana pentrtu mucegaiuri... sa nu faci greseala asta! sa te scurgi repede spre sistemul de colectare! asa ai sa ajungi din nou intr-un rau, sau intr-un lac... si de acolo poti sa te evapori din nou intr-un nor...
- uf! ce complicat!
- deloc! doar lasa-te purtat!
- dar eu n-am timp de asa ceva! eu trebuie s-o gasesc!
- n-ai de ales!...
si a calatorit picaturul prin tevile sistemului de alimentare cu apa, gandindu-se cum are sa iasa intr-o cada... si cat e ziua de mare se gandea numai cum o sa se scurga el repede spre sistemul de colectare!...
intr-o dimineata, pe cand repeta a mia oara planul, malurile de jur imprejurul raului, conducta, cum ii spuneau ceilalti, a disparut!
- la o parte! dati-va la o parte! unde-i sistemul de colectare? a cui cada e asta?
- usor, mai, baiete! ce cada? suntem intr-o cana!
- nu, nu! trebuie sa ajungem intr-o cada! cu "d"!
- ha ha ha! rasera celelalte picaturi... auzi la el, cu "d"... suntem intr-o cana, baiete... nu exista niciun sistem de colectare... o sa fim bauti!
baut? evaporat... plouat... acum baut? nu! asta nu se poate!
- eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau! am jucat ascunsea si n-am mai gasit-o! m-am evaporat, am mers cu avionul, cu pasarea... am fost in sistemul de alimentare cu apa! eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau!
ceilalti se uitau la el nauciti, dandu-si coate...
- a innebunit, saracul!...
picaturul s-a zbatut spre marginea canii si, cand omul a baut, a sarit pe buza de sus, tinandu-se strans... i-a vazut pe ceilalti disparand in gura barbatului... se uita ingrozit...
omul a terminat de baut si a lasat cana jos...
acum ce avea sa se intample? auzise povesti ingrozitoare despre picaturi care ajunsesera in ceva numit servet... din servet nu stia cum se poate scapa... unde trebuia sa se scurga? sau putea sa se evapore? era terifiat...
in camera mai era cineva... o femeie...
- te iubesc!
si s-a apropiat sa-l sarute...
cand a ajuns foarte aproape, picaturului nu-i veni sa-si creada ochilor: pe buza femeii era o picatura galbuie, rotunda... incepu sa tremure de fericire! chiar daca nu mai arata exact ca in rau, o recunoscu: era picatura lui!
cand femeia il saruta pe barbat, picaturul se desprinse de buza si sari spre picatura galbuie... cand il vazu, aceasta tresari... simti cum ar fi vrut sa chiuie, dar nu avea glas!
- picatura mea iubita! te-am gasit! te-am gasit, in sfarsit! unde ai fost? de unde vii?
- dintr-o sticla de suc... dar e o poveste lunga...
- daca-i sti cat te-am cautat! daca-i sti prin cate am trecut! am atatea sa-ti povestesc!...
- si eu! picaturul meu!
si s-au luat in brate... a strans-o atat de tare, incat particulele lor s-au amestecat...
de-acum puteau ajunge chiar si intr-un servet! nimic nu mai conta!
erau fericiti!
daca ai lasa raul sa-ti treca prin ochi ai putea vedea cel mai minunat si mai animat loc de joaca! pentru ca, de fapt, raul este format din miliarde si miliarde de picaturi, aflate intr-o harjoneala continua... se alearga, se inghiontesc, se prind in hore, se iau la-ntrecere!...
sunt atat de multe si se misca atat de repede ca noi nu putem vedea decat o intindere de apa... doar din cand in cand, atunci cand se joaca de-a sariturile, se desprind si, chiuind, fac tumbe, intrecandu-se care din ele poate sari mai sus... chiuitul picaturilor de apa este unul din cele mai frumoase strigate din natura!... omul ii spune clipocit...
traia printre miliardele de picaturi din rau si un picatur zglobiu... asa un chef de joaca avea ca, de cand izvorase, nu statuse o clipa locului!
intr-o zi a trecut pe langa el o picatura rotunda... era atat de frumoasa si radea atat de cristalin incat picaturul s-a indragostit de ea pe loc! si din ziua aceea nu a mai scapat-o din ochi... unde alerga picatura acolo era si picaturul...
le povestise odata o alta picatura despre un joc interesant, descoperit de ea mai demult, din intamplare... se ascunsese in spatele unui fir de iarba si celelate picaturi o cautasera... cat de amuzant fusese!
- vreti sa ne jucam ascunsea? ii intrebase picatura...
- sigur ca da! a raspuns picaturul incantat de ideea unui joc nou... eu am sa alerg cu spatele si voi o sa va ascundeti... si pe urma eu o sa va caut...
si s-a intors cu spatele... a numarat pana la o suta si a inceput sa le caute...
a avut o tresarire cand nu a mai vazut-o langa el... erau miliarde si miliarde de alte picaturi... pe unele le cunostea... pe cele mai multe, insa, nu... a luat-o la goana, sarind din cand in cand deasupra celorlalti, ca sa poata vedea pana departe... dar nici urma de picatura lui... dupa o vreme joaca a inceput sa nu i se mai para interesanta... a inceput s-o strige...
- hai, arata-te! nu ma mai joc asa... nu-mi mai place...
dar picatura nu a raspuns...
- n-auzi ca nu-mi mai place jocul asta? hai, iesi de unde te-ai ascuns... hai sa ne jucam invartita... stii tu, jocul ala in care ne tinem de maini si ne invartim pana ametim... haide!
dar n-a primit niciun raspuns... picaturul s-a speriat... a inceput sa intrebe celelalte picaturi:
- n-ati vazut-o pe picatura mea?
dar nimeni n-o mai vazuse inca de dimineata...
a alergat zalud, cand spre fundul apei, cand mai spre suprafata... spre malul drept si spre malul stang... dar n-a mai gasit-o...
un picatur mai batran, vazandu-l, i-a spus:
- o fi luat-o pe raul celalalt, la cotitura...
si, pentru prima data in viata lui, picaturul s-a oprit! ceilalti il loveau in goana lor...
- hei, misca-te! ce te-ai oprit asa, in drum?
dar picaturul era inmarmurit... "la cotitura"... la asta nu se gandise... mai trecuse in viata lui pe la multe cotituri, si mai auzise si pe la altii... stia ca, odata trecut printr-un loc, nu se mai putea intoarce...
s-a lasat purtat de curenti... nu mai alerga... celelalte picaturi il impingeau si asa a calatorit cu raul cateva zile... tresarea ori de cate ori i se parea ca vede o picatura rotunda care semana cu ea... degeaba... o mai striga din cand in cand, dar nu primea niciun raspuns... cand obosea se lipea de cate un peste...
intr-o zi, fara sa vrea, asista la discutia dintre dintre doi picaturi...
- eu am fost in alta apa... dar era un lac, nu curgea... pfiu! ce plictiseala era acolo! asa ca am iesit la suprafata si m-am evaporat! am calatorit intr-un nor si am venit cu o ploaie in raul asta!
picaturul a ascultat cu atentie, s-a gandit cateva clipe si a tasnit spre suprafata!
imbulzeala si goana nebuna a celorlati il bagau din cand in cand la fund, dar el se zbatea si iesea mereau la suprafata, in bataia soarelui... dar nu s-a intampla nimic...
a doua zi a iesit de cum a mijit prima raza de lumina! si pe la amiaza a simtit ceva ciudat... parca se dezintegra... s-a speriat si a vrut sa fuga din calea soarelui, dar era prea tarziu... in urma lui, glasul picaturului de la care auzise povestea cu evaporarea rasuna vesel:
- ehei! te-ai hotarat sa te evapori? calatorie placuta!
evaporarea e un fel de teleportare... picaturile se dezintegreaza in particule mici, mici si se ridica in aer... plutesc pana sus si se reunesc cu particulele altor picaturi evaporate, intr-un nor...
picaturul era speriat... nimeni nu-i vorbise pana atunci despre evaporare... daca n-avea sa se mai adune niciodata?
norocul lui ca, in nor, a ajuns langa o picatura care se mai evaporase...
- nu-ti fie teama, i-a spus ea... vantul ne va purta o vreme si, cand se mai racori putin, ai sa te aduni la loc... pana atunci mai bine uita-te in jos! ai sa vezi o multime de locuri frumoase... poate ai noroc sa fii plouat peste unul din ele!...
atunci el i-a spus povestea lui si a picaturii de care s-a indragostit si pe care a pierdut-o cand se jucau ascunsea...
- ei, atunci ai de calatorit! obisnuieste-te cu evaporarea! cine stie de cate ori vei fi nevoit sa treci prin asta!...
si a plutit picaturul, asa, descompus, zile si zile... a vazut locuri minunate... a intrebat picaturile din nor despre picatura lui, dar nimeni n-o vazuse...
intr-o noapte s-a facut brusc frig... "asta-i momentul" si-a spus picaturul, fericit... dar nu vedea nimic in jur... oare unde avea sa fie plouat? a simtit cum se strange, cum se rotunjeste si, deodata, s-a desprins de nor si a cazut in haul de dedesubt...
nu-i era frica deloc! doar putin se temea ca, atunci cand va cadea, sa nu se imprastie...
uitandu-se la celelalte picaturi din jurul lui si-a amintit de viata din rau... aceeasi joaca, aceleasi chiuituri vesele! daca ar fi fost aici si picatura lui... s-ar fi jucat invartita in aer! si, cu gandul asta, s-a alungit putin, ca sa cada mai repede! o va gasi! sigur o va gasi!
si cum aluneca asa prin aer, din ce in ce mai repede, a simtit ca s-a lovit de ceva! gata? ajunsese? in jurul lui vedea, insa, cum celelalte picaturi cadeau in continuare... ce era asta?
se uita in jur si vazu ca nu era singur...
- unde suntem? unde am fost plouati?
- am nimerit pe geamul unui avion! yupiiii!!! tine-te bine!
asta mai lipsea!... si acum ce avea sa urmeze? el n-avea chef de joaca... avea treaba lui... asa ca s-a prelins usor spre marginea geamului si s-a desprins... era din nou in aer...
a mai cazut asa o vreme, pana cand a simtit din nou ca a lovit ceva... in jur picaturile inca mai cadeau... "alt avion?"
- asta-i o pasare, i-a spus un alt picatur de langa el... stai linistit, te va duce ea jos... macar n-o sa te imprastii...
asta i-a dat curaj... "n-o sa ma imprastii", gandi el... "asta-i foarte bine!"
- multumesc!
pasarea a zburat cat a zburat si s-a asezat pe suprafata unei ape...
- am ajuns jos! hai, coboara...
s-a lasat sa alunece de pe penele pasarii...
"sper ca n-am ajuns intr-un lac", gandi picaturul, amintindu-si povestea celuilalt picatur, din rau, din ziua cand aflase cum poate sa plece...
dar a simtit ca e vanzoleala in jur si s-a mai linistit... a mers in rand cu ceilalti, fara o directie anume...
"hm... ce rau ciudat e asta in care am ajuns... are maluri de jur imprejur... cum o sa mai ies de-aici?"
si s-a speriat din nou...
- lasati-ma sa ies! eu caut o picatura! picatura mea! lasati-ma sa ies!
- linisteste-te, baiete... esti intr-o conducta, in sistemul de alimentare cu apa al orasului... ai sa iesi...
- stii tu? ai mai fost in sistemul de alimentare vreodata?
- sigur ca am mai fost... in alt oras...
- si cum ai iesit?
- intr-o cada...
- si de acolo te-ai evaporat?
picatura incepu sa rada...
- cum o sa ma evapor din cada? adica da, se poate, dar ajungi pe tavan, hrana pentrtu mucegaiuri... sa nu faci greseala asta! sa te scurgi repede spre sistemul de colectare! asa ai sa ajungi din nou intr-un rau, sau intr-un lac... si de acolo poti sa te evapori din nou intr-un nor...
- uf! ce complicat!
- deloc! doar lasa-te purtat!
- dar eu n-am timp de asa ceva! eu trebuie s-o gasesc!
- n-ai de ales!...
si a calatorit picaturul prin tevile sistemului de alimentare cu apa, gandindu-se cum are sa iasa intr-o cada... si cat e ziua de mare se gandea numai cum o sa se scurga el repede spre sistemul de colectare!...
intr-o dimineata, pe cand repeta a mia oara planul, malurile de jur imprejurul raului, conducta, cum ii spuneau ceilalti, a disparut!
- la o parte! dati-va la o parte! unde-i sistemul de colectare? a cui cada e asta?
- usor, mai, baiete! ce cada? suntem intr-o cana!
- nu, nu! trebuie sa ajungem intr-o cada! cu "d"!
- ha ha ha! rasera celelalte picaturi... auzi la el, cu "d"... suntem intr-o cana, baiete... nu exista niciun sistem de colectare... o sa fim bauti!
baut? evaporat... plouat... acum baut? nu! asta nu se poate!
- eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau! am jucat ascunsea si n-am mai gasit-o! m-am evaporat, am mers cu avionul, cu pasarea... am fost in sistemul de alimentare cu apa! eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau!
ceilalti se uitau la el nauciti, dandu-si coate...
- a innebunit, saracul!...
picaturul s-a zbatut spre marginea canii si, cand omul a baut, a sarit pe buza de sus, tinandu-se strans... i-a vazut pe ceilalti disparand in gura barbatului... se uita ingrozit...
omul a terminat de baut si a lasat cana jos...
acum ce avea sa se intample? auzise povesti ingrozitoare despre picaturi care ajunsesera in ceva numit servet... din servet nu stia cum se poate scapa... unde trebuia sa se scurga? sau putea sa se evapore? era terifiat...
in camera mai era cineva... o femeie...
- te iubesc!
si s-a apropiat sa-l sarute...
cand a ajuns foarte aproape, picaturului nu-i veni sa-si creada ochilor: pe buza femeii era o picatura galbuie, rotunda... incepu sa tremure de fericire! chiar daca nu mai arata exact ca in rau, o recunoscu: era picatura lui!
cand femeia il saruta pe barbat, picaturul se desprinse de buza si sari spre picatura galbuie... cand il vazu, aceasta tresari... simti cum ar fi vrut sa chiuie, dar nu avea glas!
- picatura mea iubita! te-am gasit! te-am gasit, in sfarsit! unde ai fost? de unde vii?
- dintr-o sticla de suc... dar e o poveste lunga...
- daca-i sti cat te-am cautat! daca-i sti prin cate am trecut! am atatea sa-ti povestesc!...
- si eu! picaturul meu!
si s-au luat in brate... a strans-o atat de tare, incat particulele lor s-au amestecat...
de-acum puteau ajunge chiar si intr-un servet! nimic nu mai conta!
erau fericiti!
marți, 6 aprilie 2010
sa fii fericit!
imi place sa ies cu amicul asta la bere... pacat ca iesim atat de rar...
este un tip inteligent si citit... discutiile noastre sunt, de fiecare data, foarte aprinse, indiferent de subiect... imi place sa-l provoc... mai ales ca se numara printre foarte putinii oameni cu care pot exersa ceea ce eu numesc "gimnastica neuronului"...
- bai, tu nu stii sa discuti decat in contradictoriu! imi reproseaza el de fiecare data, dupa ce pret de cateva beri argumentele s-au ciocnit, de la moderat la aproape violent... am impresia ca o faci intentionat!
"cata dreptate ai!" ii raspund eu zambind, in gand...
dar il banuiesc de mult timp ca-i face si lui placere... poate nu discutia in contradictoriu neaparat, ci ideea de a-si sustine punctul de vedere...
- gata, hai sa incheiem subiectul, ca n-o scot la capat cu tine! imi spune el nervos... mai luam o bere si mergem!
dar data viitoare cand ne intalnim se intampla la fel...
pacat, insa, ca pe amicul asta al meu realitatea inconjuratoare, atat de "defecta" din prea multe puncte de vedere, il oboseste din ce in ce mai vizibil... si vad asta in felul in care capituleaza din ce in ce mai repede...
are dreptate... distanta mult prea mare intre ceea ce traim si o oarecare medie a "normalitatii" este mai mult decat evidenta... dar n-am sa-i spun niciodata ca are dreptate... pentru ca, desi constientizam cu totii starea asta de fapt, niciunuia din noi nu cred ca-i face bine inca o confirmare, explicita...
intr-o zi m-a surprins cu o intrebare care se vedea ca-l macina de ceva vreme... stateam la o masa pe o terasa si framantam in cerul gurii o bere bruna... amareala intepatoare din fiecare inghititura, extrem de placuta, contrasta intr-un mod ciudat cu concluziile amare ale unei tocmai incheiate dispute despre diverse chestii nelalocul lor, extrem de neplacute...
- auzi? tu esti fericit?
are amicul asta al meu un stil aparte de a pune intrebarile... nu era nimic filosofic in interogarea asta... doar o curiozitate surprinzator de naturala...
- cum adica, fericit?
cererea mea de a lamuri sensul intrebarii l-a luat pe el, de data asta, prin surprindere... s-a uitat la mine, a zambit si a abandonat subiectul...
numai ca eu am ramas cu intrebarea lui bazaindu-mi in urechi... sunt eu fericit? am fost vreodata?
si tot incercand sa-mi dau un raspuns, m-am surprins cautand, defapt, argumente in favoarea unuia pozitiv! si am realizat ca nu stiam sa le aleg... pentru ca, am constatat eu, imi lipsea definirea exacta a termenului...
dexonline.ro da urmatoarea definitie, conform [DEX '98] Dictionarul explicativ al limbii romane, Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998:
FERICÍT, -A, fericiti, -te, adj., s.m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care se afla intr-o stare de deplina multumire sufleteasca, plin de bucurie. 2. Adj. Care aduce fericire, provoaca multumire; care este bun, favorabil. 3. S.m. Primul grad de sfintenie acordat cuiva de sinod sau de papa. – V. ferici.
asa deci... cum nu cred ca amicul meu ma banuieste de vreo iminenta sanctificare, am eliminat din start ultima varianta, ca nefacand obiectul discutiei... dar nici primele doua explicatii ale academicienilor nu m-au satisfacut... mi s-au parut foarte limitate... asa ca am continuat ceea ce devenise de-acum o cercetare...
am ajuns la textul biblic, de care mi-am amintit din slujbele la care am asistat de-a lungul timpului (ce va mirati? nu-s chiar asa nedus la biserica!)...
sfanta evaghelie dupa matei, cea care deschide noul testament, spune:
Vazand Iisus multimile, S-a suit in munte: si sezand El, au venit la Dansul ucenicii Sai.
Si, deschizandu-Si gura, ii invata, zicand:
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.
Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.
Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.
Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura.
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.
Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor.
Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si, mintind, vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri(...) (Matei 5:1-13)
pai de aici inteleg ca FERICIREA este, mai degraba, o promisiune...
si totusi... la o lectura mai atenta, realizez ca Invatatorul face numai o enumerare a catorva conditii in care starea de FERICIRE ne este garantata, fara, insa, a exclude alte variante...
cum nu m-am regasit in niciuna din cele noua fericiri biblice, am coborat din nou printre semeni, cautand raspuns in putul gandirii filosofilor... numai ca aici mi-am prins urechile definitiv!
auzi? dar tu... sau tu... ai fost vreodata FERICIT?
este un tip inteligent si citit... discutiile noastre sunt, de fiecare data, foarte aprinse, indiferent de subiect... imi place sa-l provoc... mai ales ca se numara printre foarte putinii oameni cu care pot exersa ceea ce eu numesc "gimnastica neuronului"...
- bai, tu nu stii sa discuti decat in contradictoriu! imi reproseaza el de fiecare data, dupa ce pret de cateva beri argumentele s-au ciocnit, de la moderat la aproape violent... am impresia ca o faci intentionat!
"cata dreptate ai!" ii raspund eu zambind, in gand...
dar il banuiesc de mult timp ca-i face si lui placere... poate nu discutia in contradictoriu neaparat, ci ideea de a-si sustine punctul de vedere...
- gata, hai sa incheiem subiectul, ca n-o scot la capat cu tine! imi spune el nervos... mai luam o bere si mergem!
dar data viitoare cand ne intalnim se intampla la fel...
pacat, insa, ca pe amicul asta al meu realitatea inconjuratoare, atat de "defecta" din prea multe puncte de vedere, il oboseste din ce in ce mai vizibil... si vad asta in felul in care capituleaza din ce in ce mai repede...
are dreptate... distanta mult prea mare intre ceea ce traim si o oarecare medie a "normalitatii" este mai mult decat evidenta... dar n-am sa-i spun niciodata ca are dreptate... pentru ca, desi constientizam cu totii starea asta de fapt, niciunuia din noi nu cred ca-i face bine inca o confirmare, explicita...
intr-o zi m-a surprins cu o intrebare care se vedea ca-l macina de ceva vreme... stateam la o masa pe o terasa si framantam in cerul gurii o bere bruna... amareala intepatoare din fiecare inghititura, extrem de placuta, contrasta intr-un mod ciudat cu concluziile amare ale unei tocmai incheiate dispute despre diverse chestii nelalocul lor, extrem de neplacute...
- auzi? tu esti fericit?
are amicul asta al meu un stil aparte de a pune intrebarile... nu era nimic filosofic in interogarea asta... doar o curiozitate surprinzator de naturala...
- cum adica, fericit?
cererea mea de a lamuri sensul intrebarii l-a luat pe el, de data asta, prin surprindere... s-a uitat la mine, a zambit si a abandonat subiectul...
numai ca eu am ramas cu intrebarea lui bazaindu-mi in urechi... sunt eu fericit? am fost vreodata?
si tot incercand sa-mi dau un raspuns, m-am surprins cautand, defapt, argumente in favoarea unuia pozitiv! si am realizat ca nu stiam sa le aleg... pentru ca, am constatat eu, imi lipsea definirea exacta a termenului...
dexonline.ro da urmatoarea definitie, conform [DEX '98] Dictionarul explicativ al limbii romane, Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998:
FERICÍT, -A, fericiti, -te, adj., s.m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care se afla intr-o stare de deplina multumire sufleteasca, plin de bucurie. 2. Adj. Care aduce fericire, provoaca multumire; care este bun, favorabil. 3. S.m. Primul grad de sfintenie acordat cuiva de sinod sau de papa. – V. ferici.
asa deci... cum nu cred ca amicul meu ma banuieste de vreo iminenta sanctificare, am eliminat din start ultima varianta, ca nefacand obiectul discutiei... dar nici primele doua explicatii ale academicienilor nu m-au satisfacut... mi s-au parut foarte limitate... asa ca am continuat ceea ce devenise de-acum o cercetare...
am ajuns la textul biblic, de care mi-am amintit din slujbele la care am asistat de-a lungul timpului (ce va mirati? nu-s chiar asa nedus la biserica!)...
sfanta evaghelie dupa matei, cea care deschide noul testament, spune:
Vazand Iisus multimile, S-a suit in munte: si sezand El, au venit la Dansul ucenicii Sai.
Si, deschizandu-Si gura, ii invata, zicand:
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.
Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.
Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.
Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura.
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.
Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor.
Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si, mintind, vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri(...) (Matei 5:1-13)
pai de aici inteleg ca FERICIREA este, mai degraba, o promisiune...
si totusi... la o lectura mai atenta, realizez ca Invatatorul face numai o enumerare a catorva conditii in care starea de FERICIRE ne este garantata, fara, insa, a exclude alte variante...
cum nu m-am regasit in niciuna din cele noua fericiri biblice, am coborat din nou printre semeni, cautand raspuns in putul gandirii filosofilor... numai ca aici mi-am prins urechile definitiv!
auzi? dar tu... sau tu... ai fost vreodata FERICIT?
vineri, 2 aprilie 2010
au bagat lupu-n cusca!
conform prognozelor, exista probabilitatea ca vremea sa fie frumoasa...
- eu ma duc maine la ploiesti...
- ce sa faci la ploiesti?
- avem meci cu astra...
si cum nu m-a facut mama-n masina (am intrebat-o!), m-am hotarat sa ma duc cu trenul... mai mult: cu personalul...
prima surpriza a zilei a fost achizitionarea biletului de la automatul din gara de nord, cu cardul! ei, da!
apoi m-am urcat in tren (pentru cine s-a indoit vreodata de inteligenta mea va spun ca daca ma duci la gara, ma urc in tren, conform definitiei proverbiale!)... aici, alta surpriza: vagoane curate, scaune individuale, aer conditionat!
- nu va suparati, nu am bilet cu loc rezervat... stiti care sunt vagoanele care raman in romania? eu vreau sa merg numai pana la ploiesti...
nasul s-a uitat la mine scrasnind din dinti, crezand ca il persiflez...
- luati loc unde doriti dumneavoastra!
si a plecat...
cei care merg mai mult cu trenul probabil ca au deja, citind aceste randuri, aceeasi atitudine ca a nasului... "bine, ma, ca ai descoperit si tu modernizarea cfr-ului!"... ce sa fac daca am avut discutia cu mama tarziu? ca mi-a fost jena s-o-ntreb, dar mi-am facut curaj cand am constientizat dependenta de masina pe care am capatat-o...
cu steagul in buzunar am ajuns la ploiesti cu ceva timp inainte de inceperea meciului... am gasit repede stadionul, la capatul unei strazi ramasa intacta de pe vremea lui nenea iancu! sau ala din jurul gropilor o fi fost asfalt? ma rog...
m-am intalnit langa stadion cu galeria venita de la urziceni in cateva autoturisme... cu mine cu tot eram 29!
am fost luati in primire de jandarmerie, care a tinut sa ne demostreze ca nu degeaba implineste 160 de ani (ce importanta are ca in acest timp au schimbat numai caruta cu masina, "da-te, ba, la o parte" cu girofarul si, din cand in cand, uniforma?)... ne-au filmat, ne-au numarat (29 sunteti, da?), ne-au mai numarat odata... bag mana-n foc ca le-a trecut prin minte sa ne si amprenteze, dar mai era putin pana la inceperea jocului si s-au gandit ca doar n-au dat degeaba banii pe seminte, asa ca au renuntat...
ne-au incolonat PE TOTI 29 si, protejati de un cordon bine organizat, am fost escortati catre intrarea in sectorul care ne fusese rezervat! au facut fata cu brio, reusind ca pe parcursul tuturor celor 300m sa nu fie inregistrat niciun eveniment violent! felicitari!
aici aveam sa am parte de a treia surpriza a zilei, de data asta, insa, mai mult decat neplacuta... dupa un control AMANUNTIT (justific majusculele spunandu-va ca mi-au cerut sa le arat continutul portofelului!) am constatat ca sectorul in care am fost dusi era defapt o cusca! gardurile de sarma ne inconjurau din toate partile! nici vorba sa poti urmari ceva din ceea ce se intampla pe teren... era ca si cand te-ai uita la televizor printr-o sita... i-am rugat sa ne permita accesul intr-o alta zona, din cele libere... am protestat, am cerut explicatii! degeaba! ospitalitatea organizatorilor a ramas o fata morgana...
pentru banii platiti pe bilet am asteptat macar ca, la pauza, organizatorii sa ne faca o demonstratie a expertizei in domeniul in care exceleaza: sa dea cu o matura prin tribune... dar bag seama ca, odata cu centura ocolitoare, bunul simt nu mai trece prin ploiesti...
mie mama imi spunea cand eram la scoala: "tu invata bine lectia si, daca profesorul vrea sa te tranteasca, in loc sa-ti dea 10 iti da 8!". bine, eu am fost la scoala si de mine mama chiar s-a ocupat... spre deosebire de multi dintre conducatorii cluburilor de fotbal...
ei nu au inteles ca, daca noi suntem buni, nu fac decat sa cheltuiasca degeaba banii pe arbitri! si, in loc sa-i umilim, cum ar fi firesc, doar ii batem... sau ne mai smulg cate un egal...
chiar si in cusca in care l-au bagat astazi, LUPUL, din ce in ce mai putin singuratic, a fost FERICIT!
- eu ma duc maine la ploiesti...
- ce sa faci la ploiesti?
- avem meci cu astra...
si cum nu m-a facut mama-n masina (am intrebat-o!), m-am hotarat sa ma duc cu trenul... mai mult: cu personalul...
prima surpriza a zilei a fost achizitionarea biletului de la automatul din gara de nord, cu cardul! ei, da!
apoi m-am urcat in tren (pentru cine s-a indoit vreodata de inteligenta mea va spun ca daca ma duci la gara, ma urc in tren, conform definitiei proverbiale!)... aici, alta surpriza: vagoane curate, scaune individuale, aer conditionat!
- nu va suparati, nu am bilet cu loc rezervat... stiti care sunt vagoanele care raman in romania? eu vreau sa merg numai pana la ploiesti...
nasul s-a uitat la mine scrasnind din dinti, crezand ca il persiflez...
- luati loc unde doriti dumneavoastra!
si a plecat...
cei care merg mai mult cu trenul probabil ca au deja, citind aceste randuri, aceeasi atitudine ca a nasului... "bine, ma, ca ai descoperit si tu modernizarea cfr-ului!"... ce sa fac daca am avut discutia cu mama tarziu? ca mi-a fost jena s-o-ntreb, dar mi-am facut curaj cand am constientizat dependenta de masina pe care am capatat-o...
cu steagul in buzunar am ajuns la ploiesti cu ceva timp inainte de inceperea meciului... am gasit repede stadionul, la capatul unei strazi ramasa intacta de pe vremea lui nenea iancu! sau ala din jurul gropilor o fi fost asfalt? ma rog...
m-am intalnit langa stadion cu galeria venita de la urziceni in cateva autoturisme... cu mine cu tot eram 29!
am fost luati in primire de jandarmerie, care a tinut sa ne demostreze ca nu degeaba implineste 160 de ani (ce importanta are ca in acest timp au schimbat numai caruta cu masina, "da-te, ba, la o parte" cu girofarul si, din cand in cand, uniforma?)... ne-au filmat, ne-au numarat (29 sunteti, da?), ne-au mai numarat odata... bag mana-n foc ca le-a trecut prin minte sa ne si amprenteze, dar mai era putin pana la inceperea jocului si s-au gandit ca doar n-au dat degeaba banii pe seminte, asa ca au renuntat...
ne-au incolonat PE TOTI 29 si, protejati de un cordon bine organizat, am fost escortati catre intrarea in sectorul care ne fusese rezervat! au facut fata cu brio, reusind ca pe parcursul tuturor celor 300m sa nu fie inregistrat niciun eveniment violent! felicitari!
aici aveam sa am parte de a treia surpriza a zilei, de data asta, insa, mai mult decat neplacuta... dupa un control AMANUNTIT (justific majusculele spunandu-va ca mi-au cerut sa le arat continutul portofelului!) am constatat ca sectorul in care am fost dusi era defapt o cusca! gardurile de sarma ne inconjurau din toate partile! nici vorba sa poti urmari ceva din ceea ce se intampla pe teren... era ca si cand te-ai uita la televizor printr-o sita... i-am rugat sa ne permita accesul intr-o alta zona, din cele libere... am protestat, am cerut explicatii! degeaba! ospitalitatea organizatorilor a ramas o fata morgana...
pentru banii platiti pe bilet am asteptat macar ca, la pauza, organizatorii sa ne faca o demonstratie a expertizei in domeniul in care exceleaza: sa dea cu o matura prin tribune... dar bag seama ca, odata cu centura ocolitoare, bunul simt nu mai trece prin ploiesti...
mie mama imi spunea cand eram la scoala: "tu invata bine lectia si, daca profesorul vrea sa te tranteasca, in loc sa-ti dea 10 iti da 8!". bine, eu am fost la scoala si de mine mama chiar s-a ocupat... spre deosebire de multi dintre conducatorii cluburilor de fotbal...
ei nu au inteles ca, daca noi suntem buni, nu fac decat sa cheltuiasca degeaba banii pe arbitri! si, in loc sa-i umilim, cum ar fi firesc, doar ii batem... sau ne mai smulg cate un egal...
chiar si in cusca in care l-au bagat astazi, LUPUL, din ce in ce mai putin singuratic, a fost FERICIT!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
