azi am vrut sa fac curat...
putina ordine, sa suflu putin praful...
sa mai arunc de prin ele...
m-am asezat turceste si am inceput sa le iau la mana...
uf! cate s-au strans!
de unele nici nu mai stiam...
iubiri
greseli
uite, pe asta scrie "clipe de neuitat"... nici nu mai stiam ca e aici...
promisiuni
esecuri
o floare
o prostie
uite si niste oameni...
pe unii i-am cunoscut, doar...
pe unii i-am pierdut pe drum
de unii mi-e dor
de altii, de care credeam ca n-o sa-mi mai fie dor niciodata, acum imi este...
le-am tot inghesuit
unele peste altele...
unii peste altii...
si uite cate s-au strans!
am dat cu maneca peste cele mai vechi
am umezit maneca, putin, cu cateva lacrimi
pe unele era sa le scap din mana, asa de tare am ras!
ce sa arunc?
lasa-le acolo...
poate ca nu-mi mai trebuiesc, dar daca incerc sa arunc ceva
o sa se darame tot peste mine...
sa-mi aduceti aminte, atunci cand am sa mai vreau sa fac curat
sa nu mai umblu acolo...
era sa ma inec de ras... de plans...
si-apoi, am vazut ca mai e loc...
chiar destul!
luni, 27 septembrie 2010
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Fix It Soul
privea in gol spre televizorul stins... in ecranul negru, ca intr-o oglinda, se putea vedea reflexia unei camere modest mobilata... hainele stivuite pe spatarele celor doua scaune si patul cu lenjeria sifonata compuneau o imagine neglijenta pentru cineva cu vederi conservatoare, dezolanta pentru un depresiv, dar normala pentru el...
vazandu-l asa, pironit in mijlocul camerei, n-ai fi putut spune daca se uita la imaginea din ecran sau mult dincolo de ea... daca nu cumva imaginea asta se reflecta inapoi si se recompunea adanc indaratul ochilor lui caprui...
putini pot intelege ca, desi cutia craniana are, fizic, doar cativa centimetri diametru, adancimea mintii umane poate atinge valori infinite... acolo, departe, a VAZUT el imaginea din televizorul stins...
in mijlocul camerei, care-i parea cunoscuta, statea nemiscat un om, care si el ii parea cunoscut... nu stia exact de unde sa-l ia, dar era convins ca-l cunoaste destul de bine... statea asa, nemiscat, in mijlocul unei camere cam dezordonata, si se uita la el... ba chiar avea un sentiment ciudat ca omul din ecran il imita, si asta il irita putin...
personajul era gol... dar nu indecent gol, desi nu purta nicio haina... gol ca o statuie renascentista, pe care o poti arata fara sfiala copiilor intr-un muzeu... daca ai vedea pe strada un om dezbracat ai spune despre el ca i se vad partile intime... omului gol din ecran i se vedea sufletul... si sufletul, constata el acum, nu are nimic intim atunci cand se reflecta intr-un ecran de televizor stins...
a inceput sa-l studieze atent, ca pe un obiect gasit intr-un anticariat si pe care ar fi vrut sa-l cumpere...
- cum sa cereti atat pe el? nu vedeti cum arata?! zgariat, lovit, patat...
- domnule, poate nu realizati, dar tocmai acele zgarieturi, lovituri, dau valoare acestui obiect, a raspuns anticarul cu un glas usor fonfait si graseind intelectual... uitati, zgarietura asta adanca de aici are o poveste foarte interesanta... a capatat-o in tinerete, in urma unei deziluzii in dragoste... era la prima lui iubire... nu, n-a fost cea mai mare, dar a fost prima... de aceea zgarietura este atat de adanca... pentru ca n-a stiut sa se fereasca... lovitura aceea, in schimb, a capatat-o mult mai tarziu... mai exact in ziua in care a aflat de moartea mamei sale...
- si pata aceea urata?
anticarul s-a foit putin, facandu-se ca are ceva de aranjat intr-un sertar, incercand sa evite raspunsul...
- pata aceea... stiti... nici macar nu e atat de vizibila... mai ales daca il asezati intr-o anumita pozitie, astfel incat lumina sa cada pe el intr-un unghi favorabil...
incurcatura in care fusese pus anticarul era mai mult decat evidenta... nu stia de ce, dar chiar il amuza situatia... asa ca insista din priviri sa primesca toate explicatiile...
- noi am incercat sa scoatem pata aceea, dar...
- cum spuneati ca a capatat-o?
- pai...
si dintr-o data anticarul a ridicat capul, l-a privit in ochi si a strans buzele... atitudinea asta l-a facut sa se simta vinovat, de parca el patase obiectul ala... si, desi anticarul nu scotea o vorba, l-a auzit, ca si cand in camera ar fi fost montate difuzoare in toate colturile... "aminteste-ti! ai crezut atunci ca ai gasit rezolvarea tuturor problemelor tale! ai crezut ca ai dreptul sa faci asta, doar pentru ca poti! l-ai calcat in picioare fara nicio remuscare! pata ai capatat-o cand te-ai aplecat si l-ai batut pe umar, pentru ca nu ai vazut ca era zdrelit peste tot!"
vocea din difuzoare s-a stins, iar anticarul statea in fata lui, avand aceeasi atitudine de mai devreme, cu capul plecat, evitandu-i privirea...
- imi pare rau, dar tot nu cred ca face cat cereti pe el...
anticarul a scos din sertar un tub si i l-a intins...
- eu raman la parerea mea ca tocmai aceste imperfectiuni... in fine... avem o solutie, pe care o recomand doar la insistentele unora ca dumnevoastra...
acum era singur intr-o camera dezordonata, in fata unui televizor stins, din care il privea un om gol, pe care il stia de undeva...
"Fix It SOUL - acopera orice zgarietura, oricat de adanca si indeparteaza orice pata, oricat de persistenta! urmele loviturilor nici nu se mai cunosc! trebuie doar sa aplicati intr-o cantitate mica pe locul cu probleme si sa masati usor, apoi lasati sa se usuce!"
a deschis capacul tubului, si-a turnat in palma gelul incolor si a inceput sa-si maseze apasat fiecare milimetru al trupului...
omul gol din ecranul stins il privea cu mila... din difuzoarele din colturile camerei se auzea rasul rautacios al anticarului...
vazandu-l asa, pironit in mijlocul camerei, n-ai fi putut spune daca se uita la imaginea din ecran sau mult dincolo de ea... daca nu cumva imaginea asta se reflecta inapoi si se recompunea adanc indaratul ochilor lui caprui...
putini pot intelege ca, desi cutia craniana are, fizic, doar cativa centimetri diametru, adancimea mintii umane poate atinge valori infinite... acolo, departe, a VAZUT el imaginea din televizorul stins...
in mijlocul camerei, care-i parea cunoscuta, statea nemiscat un om, care si el ii parea cunoscut... nu stia exact de unde sa-l ia, dar era convins ca-l cunoaste destul de bine... statea asa, nemiscat, in mijlocul unei camere cam dezordonata, si se uita la el... ba chiar avea un sentiment ciudat ca omul din ecran il imita, si asta il irita putin...
personajul era gol... dar nu indecent gol, desi nu purta nicio haina... gol ca o statuie renascentista, pe care o poti arata fara sfiala copiilor intr-un muzeu... daca ai vedea pe strada un om dezbracat ai spune despre el ca i se vad partile intime... omului gol din ecran i se vedea sufletul... si sufletul, constata el acum, nu are nimic intim atunci cand se reflecta intr-un ecran de televizor stins...
a inceput sa-l studieze atent, ca pe un obiect gasit intr-un anticariat si pe care ar fi vrut sa-l cumpere...
- cum sa cereti atat pe el? nu vedeti cum arata?! zgariat, lovit, patat...
- domnule, poate nu realizati, dar tocmai acele zgarieturi, lovituri, dau valoare acestui obiect, a raspuns anticarul cu un glas usor fonfait si graseind intelectual... uitati, zgarietura asta adanca de aici are o poveste foarte interesanta... a capatat-o in tinerete, in urma unei deziluzii in dragoste... era la prima lui iubire... nu, n-a fost cea mai mare, dar a fost prima... de aceea zgarietura este atat de adanca... pentru ca n-a stiut sa se fereasca... lovitura aceea, in schimb, a capatat-o mult mai tarziu... mai exact in ziua in care a aflat de moartea mamei sale...
- si pata aceea urata?
anticarul s-a foit putin, facandu-se ca are ceva de aranjat intr-un sertar, incercand sa evite raspunsul...
- pata aceea... stiti... nici macar nu e atat de vizibila... mai ales daca il asezati intr-o anumita pozitie, astfel incat lumina sa cada pe el intr-un unghi favorabil...
incurcatura in care fusese pus anticarul era mai mult decat evidenta... nu stia de ce, dar chiar il amuza situatia... asa ca insista din priviri sa primesca toate explicatiile...
- noi am incercat sa scoatem pata aceea, dar...
- cum spuneati ca a capatat-o?
- pai...
si dintr-o data anticarul a ridicat capul, l-a privit in ochi si a strans buzele... atitudinea asta l-a facut sa se simta vinovat, de parca el patase obiectul ala... si, desi anticarul nu scotea o vorba, l-a auzit, ca si cand in camera ar fi fost montate difuzoare in toate colturile... "aminteste-ti! ai crezut atunci ca ai gasit rezolvarea tuturor problemelor tale! ai crezut ca ai dreptul sa faci asta, doar pentru ca poti! l-ai calcat in picioare fara nicio remuscare! pata ai capatat-o cand te-ai aplecat si l-ai batut pe umar, pentru ca nu ai vazut ca era zdrelit peste tot!"
vocea din difuzoare s-a stins, iar anticarul statea in fata lui, avand aceeasi atitudine de mai devreme, cu capul plecat, evitandu-i privirea...
- imi pare rau, dar tot nu cred ca face cat cereti pe el...
anticarul a scos din sertar un tub si i l-a intins...
- eu raman la parerea mea ca tocmai aceste imperfectiuni... in fine... avem o solutie, pe care o recomand doar la insistentele unora ca dumnevoastra...
acum era singur intr-o camera dezordonata, in fata unui televizor stins, din care il privea un om gol, pe care il stia de undeva...
"Fix It SOUL - acopera orice zgarietura, oricat de adanca si indeparteaza orice pata, oricat de persistenta! urmele loviturilor nici nu se mai cunosc! trebuie doar sa aplicati intr-o cantitate mica pe locul cu probleme si sa masati usor, apoi lasati sa se usuce!"
a deschis capacul tubului, si-a turnat in palma gelul incolor si a inceput sa-si maseze apasat fiecare milimetru al trupului...
omul gol din ecranul stins il privea cu mila... din difuzoarele din colturile camerei se auzea rasul rautacios al anticarului...
luni, 6 septembrie 2010
nebunul din metrou
la ora aia metroul era plin... oamenii, cu ochii inca lenesi, se leganau in ritmul vagoanelor, incercand sa se minta ca sunt treji...
fiecare are metoda lui de a ignora somnul inca prezent sub pleoape... unii citesc ziarul, pentru a se pune la punct cu subiectele zilei... altii, mai intelectuali, deschid un volum din colectia "de buzunar"... iti poti da seama dupa cum nu intorc nicio pagina vreme de trei, patru statii ca, defapt, citesc de cateva ori un rand, nereusind sa tina pasul cu literele puse pe joaca, amestecandu-se intr-o leapsa nebuna chiar sub degetul care incerca sa le tintuiasca la locul lor...
in zona trecerii intre vagoane, la burduf, stau in picioare doi barbati... unul nu are mai mult de douazeci si unu de ani si-i zice aluilalt, cu respect, "nea vasile"... amandoi au in mana cate o sacosa de plastic, din care se aude zanganit de borcan ori de cate ori metroul franeaza, si din care iese un colt de ProSport... ziarul nu este intamplator tinut in acelasi loc cu borcanul: in punga de plastic cei doi cara, ca in fiecare dimineata, set-up-ul pentru masa de pranz... nea vasile e om trecut de cincizeci de ani si impune respect tanarului nu doar prin vechimea in meseria pe care, evident, o practica impreuna la acelasi loc de munca, ci si prin felul sugubat in care ii povesteste despre aventurile lui extraconjugale...
pe un scaun, nu foarte departe de cei doi, sta o domnisoara eleganta... tinuta office, manichiura vizibil deosebita de una despre care ai putea sa spui doar "ingrijita"... daca ai spune ca are o functie de management nu ai gresi foarte tare... e front desk manager la o firma de distributie materiale de constructii si s-a asezat atat de aproape de burduful vagonului pentru ca i-a atras atentia povestea lui nea vasile, care o amuza... si nici tanarul care e cu el nu arata rau...
langa ea sta o mamica si pustiul ei de vreo cinci ani... se pare ca azi are un eveniment important la gradinita si face parte din cei alesi sa spuna o poezie... grijulie, mamica ii cere copilului sa repete inca odata... si inca odata... si inca odata... din ce in ce mai tare... copilul s-a plictisit... e evident ca stie poezia foarte bine, dar mami vrea sa o mai auda odata... mai tare... se poate lesne observa ca, defapt, femeia nici nu e atenta la cel mic, ci la cei din jur care, auzindu-l, se uita spre el zambind... si asta e rasplata ei! "ei? nu-i asa ca-i destept? ati mai auzit asa ceva pana acum? cu mine seamana, sa stiti!" pare ea sa spun celor cu care isi intersecteaza, accidental, privirea... ala mic s-a plictisit destul de tare dupa ce a urlat, pentru a nu stiu cata oara, poezioara... drept pentru care s-a ales cu o smucitura zdravana si o admonestare: "vrei sa te faci de ras la serbare? dupa ce doamna ti-a zis ca esti cel mai destept?"
spre capatul vagonului, incadrat de doua femei mai in varsta care sprijineau cate o papornita pe role, din acelea pentru piata, statea un tanar... nu atragea atentia prin nimic... hainele nu atarnau pe el, nu purta bocanci militaresti cu tricou cu sclipici si pantaloni taiati... nu avea cercel, nici in ureche, nici in nas...
nu citea, nu asculta muzica in casti... statea cu ochii inchisi... probabil inca mai fura cateva minute de somn... pana la un momenta dat cand, asa, din nimic, cu ochii inca inchisi, a inceput sa-si miste mainile... parca desena ceva in aer...
s-a facut liniste si toata lumea se uita la el... ziarele nu mai fosneau, discutiile incetasera...
nea vasile se uita peste ochelari... tanarul cu care era a lasat deoparte respectul si i-a intors spatele... domnisoara eleganta isi intindea gatul spre culoar, sa vada mai bine... mamica uitase de privirile admirative ale celorlalti, care erau acum prinsi cu totii de un spectacol mai interesant decat poezia pustiului ei (pana si ea era dispusa sa recunoasca asta!)...
toata babilonia matinala era acum omogenizata de un sentiment comun, exprimat de privirea fiecarui calator din acea garnitura de metrou: "saracul!"...
- uite, ba, unde ne-a adus astia... baieti tineri, si s-ajunga in felu asta...
asa vedea nea vasile problema...
n-aveau cum sa stie ei ca, sub pleoapele inchise, tanarul acela avea inca imaginea iubitei lui pe care o lasase acasa, inca dormind... si acum ii mangaia parul ravasit pe perna...
fiecare are metoda lui de a ignora somnul inca prezent sub pleoape... unii citesc ziarul, pentru a se pune la punct cu subiectele zilei... altii, mai intelectuali, deschid un volum din colectia "de buzunar"... iti poti da seama dupa cum nu intorc nicio pagina vreme de trei, patru statii ca, defapt, citesc de cateva ori un rand, nereusind sa tina pasul cu literele puse pe joaca, amestecandu-se intr-o leapsa nebuna chiar sub degetul care incerca sa le tintuiasca la locul lor...
in zona trecerii intre vagoane, la burduf, stau in picioare doi barbati... unul nu are mai mult de douazeci si unu de ani si-i zice aluilalt, cu respect, "nea vasile"... amandoi au in mana cate o sacosa de plastic, din care se aude zanganit de borcan ori de cate ori metroul franeaza, si din care iese un colt de ProSport... ziarul nu este intamplator tinut in acelasi loc cu borcanul: in punga de plastic cei doi cara, ca in fiecare dimineata, set-up-ul pentru masa de pranz... nea vasile e om trecut de cincizeci de ani si impune respect tanarului nu doar prin vechimea in meseria pe care, evident, o practica impreuna la acelasi loc de munca, ci si prin felul sugubat in care ii povesteste despre aventurile lui extraconjugale...
pe un scaun, nu foarte departe de cei doi, sta o domnisoara eleganta... tinuta office, manichiura vizibil deosebita de una despre care ai putea sa spui doar "ingrijita"... daca ai spune ca are o functie de management nu ai gresi foarte tare... e front desk manager la o firma de distributie materiale de constructii si s-a asezat atat de aproape de burduful vagonului pentru ca i-a atras atentia povestea lui nea vasile, care o amuza... si nici tanarul care e cu el nu arata rau...
langa ea sta o mamica si pustiul ei de vreo cinci ani... se pare ca azi are un eveniment important la gradinita si face parte din cei alesi sa spuna o poezie... grijulie, mamica ii cere copilului sa repete inca odata... si inca odata... si inca odata... din ce in ce mai tare... copilul s-a plictisit... e evident ca stie poezia foarte bine, dar mami vrea sa o mai auda odata... mai tare... se poate lesne observa ca, defapt, femeia nici nu e atenta la cel mic, ci la cei din jur care, auzindu-l, se uita spre el zambind... si asta e rasplata ei! "ei? nu-i asa ca-i destept? ati mai auzit asa ceva pana acum? cu mine seamana, sa stiti!" pare ea sa spun celor cu care isi intersecteaza, accidental, privirea... ala mic s-a plictisit destul de tare dupa ce a urlat, pentru a nu stiu cata oara, poezioara... drept pentru care s-a ales cu o smucitura zdravana si o admonestare: "vrei sa te faci de ras la serbare? dupa ce doamna ti-a zis ca esti cel mai destept?"
spre capatul vagonului, incadrat de doua femei mai in varsta care sprijineau cate o papornita pe role, din acelea pentru piata, statea un tanar... nu atragea atentia prin nimic... hainele nu atarnau pe el, nu purta bocanci militaresti cu tricou cu sclipici si pantaloni taiati... nu avea cercel, nici in ureche, nici in nas...
nu citea, nu asculta muzica in casti... statea cu ochii inchisi... probabil inca mai fura cateva minute de somn... pana la un momenta dat cand, asa, din nimic, cu ochii inca inchisi, a inceput sa-si miste mainile... parca desena ceva in aer...
s-a facut liniste si toata lumea se uita la el... ziarele nu mai fosneau, discutiile incetasera...
nea vasile se uita peste ochelari... tanarul cu care era a lasat deoparte respectul si i-a intors spatele... domnisoara eleganta isi intindea gatul spre culoar, sa vada mai bine... mamica uitase de privirile admirative ale celorlalti, care erau acum prinsi cu totii de un spectacol mai interesant decat poezia pustiului ei (pana si ea era dispusa sa recunoasca asta!)...
toata babilonia matinala era acum omogenizata de un sentiment comun, exprimat de privirea fiecarui calator din acea garnitura de metrou: "saracul!"...
- uite, ba, unde ne-a adus astia... baieti tineri, si s-ajunga in felu asta...
asa vedea nea vasile problema...
n-aveau cum sa stie ei ca, sub pleoapele inchise, tanarul acela avea inca imaginea iubitei lui pe care o lasase acasa, inca dormind... si acum ii mangaia parul ravasit pe perna...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
