despre amorteala

stateau pe scarile tribunalului fara sa-si spuna nimic... stingheri, intocmai ca atunci cand s-au intalnit prima data, cu multi ani in urma...
de-acum era oficial...
ea il iubise foarte mult... cand a aflat, insa, iubirea s-a transformat... nu in ura! nici in indiferenta, desi poate macar atat si-ar fi dorit... in altceva... starea asta de acum, stanjeneala asta, faptul ca nu stia ce sa-i spuna, definea mai bine decat orice "ceva"-ul in care se transformase iubirea ei...
el... capatese acum o libertate pe care nu si-o dorise... o libertate cu care nu stia ce va face...
se straduia sa stranga toata agitatia interioara si s-o transforme in linistea pe care voia s-o afiseze... sa fie tare si sa-i dea si ei din taria asta... s-a simtit dator sa spuna ceva...
- cum te simti?
ea s-a uitat in ochii lui, incercand sa cearna sinceritatea din intrebare si sa alunge demonul care-i soptea in ureche "aroganta"...
- mai tii minte cand stateam amandoi pe canapea, la televizor?... tu ma tineai in brate, iar eu, cu capul rezemat pe umarul tau... dupa o vreme incepeai sa te foiesti pentru ca iti amortea mana...
a coborat privirea si a continuat aproape soptit...
- acum am sa-mi dezmortesc sufletul, pe care te-ai rezemat...
si cum Dumnezeu e Bun si Mare, din senin a inceput sa ploua... iar ei au putut astfel sa ramana tari si sa-si pastreze linistea, pentru ca niciunul nu vedea lacrimile celuilalt, care se amestecau cu picaturile de apa...