cel mai teama mi-e sa nu-mi mai fie teama de mine vreodata...

inca o zi torida... respir greu si transpir mult... imi promit a mia oara ca o sa slabesc... profit de traficul infernal si incerc sa transform "taratul" bara la bara intr-o contemplare nevinovata a domnisoarelor imbracate adecvat temperaturilor naucitoare, care defileaza pe trotuare...
am ajuns in una din multele intersectii prin care trebuie sa trec in drumul spre casa... ma pregatesc sa virez stanga si ma asez linistit la coada care s-a format... o coada asemanatoare s-a format si pe sensul opus, incercand sa ne ocolim reciproc, lent, ca intr-un tango... in dreptul meu opreste o masina decapotabila, condusa de un tanar la vreo 20 de ani... se face usor remarcat prin tricoul intins pe bicepsi, lantul INADMISIBIL de gros de la gat si scalpul ras (sunt convins, la cererea expresa a parului care n-a mai suportat!)... era insotit de trei domnisoare coafate model "spaghetele lasate de ieri in farfurie" si imbracate in stil "evident ca eu vreu, tu vrei?"...
aveam geamul deschis (nu am aer conditionat la masina si nu e decat albastra!)... i-am remarcat pe cei din decapotabila numai cu coada ochiului... tanarul se uita la mine cu un zambet tamp...
- cum am dat io peste tine, ma? n-am io loc sa trec de tine...
atat am auzit... in secunda urmatoare o flegma a plecat glont spre mine... intr-o fractiune de secunda am lasat capul pe spate, iar proiectilul a trecut prin fata mea poposind pe scaunul din dreapta... pana am revenit in pozitia initiala decapotabila a scartait din roti si a tasnit prin spatele meu, trecand milimetric printre masina mea si cea din spate...
coada s-a pus in miscare... am avut puterea numai sa trec de intersectie si am tras pe dreapta... tremuram din toate incheieturile... nu-mi puteam controla nici mainile, nici picioarele... pana si capul imi tremura, atat de tare incat tot ce era in campul meu vizual "dansa" un dans nebun...
nu, nu de nervi tremuram! nu era prima data cand aveam de-a face cu astfel de specimene in trafic... in ani de zile m-am injurat cu multi, am spus si mi s-au spus vorbe grele... ba chiar ne-am mai si atins o usa, o oglinda... nu tremuram de nervi... eram numai speriat!... dar speriat de mine!
nu de putine ori mi s-a intamplat ca intr-o altercatie sa-l gratulez pe interlocutor, direct sau in gand (in functie de dimensiunile acestuia sau de gradul ierarhic) cu cate un "arza-te-ar focu!", sau "sa te calce tramvaiu de idiot!"... dar o spuneam asa, la modul "daca se intampla - ok!, daca nu - aia e!"... de data asta s-a intamplat altceva... de data asta MI-AM DORIT CU ADEVARAT ca omul ala SA MOARA!!! nu sa-l bat, nu sa-i rup o mana sau un picior, nu sa-l vad in scaun cu rotile, nu sa sufere, nu sa sangereze, nu sa-l vad umilit, paralizat... nu! SA MOARA!!!
n-am stiut despre mine ca sunt capabil sa simt asa ceva... m-am speriat ingrozitor! daca aveam o arma, n-as fi ezitat nicio clipa: as fi tras in plin, in milisecunda aceea! fara sa ma gandesc, fara sa cantaresc, FARA SA MA INDOIESC de ceea ce fac!
atat m-a tinut dorinta asta, cat am traversat intersectia... apoi, ca un fulger, m-am trezit si am realizat ce am simtit... si m-am ingrozit!
nu mi s-a intamplat niciodata pana atunci, si niciodata de atunci incoace... dar am ramas cu frica asta: mie teama sa mai ajung sa-mi fie teama de mine!

*poate ca asa ceva o fi simtit si Bradut cand a hotarat sa plece... sau poate tocmai asta a vrut sa evite!