comatosii se pune ca traiesc?

n-am mai scris de vreo doi ani... n-am mai putut... cand mi-am facut blog simteam ca pot scrie... si pentru un timp asa a fost... erau lucruri pe care le aveam in cap si care se cereau scrise... nu lucruri importante... doar importante pentru mine... nu lucruri de citit... doar lucruri de scris... aveam atunci o cantitate de texte pe care trebuia sa "le dau afara"... atentie! vorbesc de cantitate, nu de calitate... unora le-a placut ce si cum scriam... eu am fost incantat!... si acum citesc cu mare placere textele mai vechi... simt ca n-am sa mai pot scrie ca atunci... m-am gandit mult la ce anume m-a facut atunci sa pot scrie... scriam despre lucruri care ma intrigau... asta trebuie sa fie... am imbatranit... si acum ma intriga lucruri, dar am invatat sa le ignor... nu ma mai impresionez atat de usor... am ajuns ca foarte putine lucruri sa ma impresioneze cu adevarat... iau viata asa cum e... poate grea, poate urata, dar intotdeauna surprinzatoare... nu stii niciodata cat de grea si de urata poate deveni... si, la un moment dat, devine interesant de urmarit... de aia nu am inteles niciodata sinucigasii... maine POATE fi mai usor, mai frumos... daca nu maine, poimaine... vine un timp in viata cand e mai bine sa intelegi ca "a lua viata in piept" inseamna a te lasa purtat de ea, a nu i te impotrivi... ca la mare: nu trebuie sa inoti impotriva valului... cel mai probabil te va baga la fund... stai numai ferm, cu picioarele bine proptite in nisip si lasa-l sa treaca... o sa simti numai cum apa te sfichiuie, uneori atat de tare incat ustura... dar de cele mai multe ori ai sa ramai in picioare...
mi-am "propus" sa incep din nou sa scriu... ghilimelele sunt pentru ca propunerea asta e un fel de fortare... nu pot sa scriu doar pentru ca imi propun asta... dar nici nu ma pot impaca cu gandul ca am imbatranit atat de tare... nu, nu e vorba de varsta aici...
n-am sa mai pot scrie ca atunci... dar am sa incerc sa scriu altfel...