as time goes by...

mi-e dor de bunicul, care imi aducea mere...
mi-e dor de fostele mele iubite, care mi-au spus, la un moment dat, "totul s-a terminat!"...
mi-e dor de noptile de la radio...
mi-e dor de prietenii mei, asa cum eram cu totii cand nu aveam atatea griji...
mi-e dor de zilele cand nu stiam cate stiu acum (si ce bine ar fi fost sa fi stiut atunci)...
mi-e dor de McHammer si de Vanilla Ice...
mi-e dor de din ce in ce mai multe lucruri si de din ce in ce mai multi oameni...

cum o arata lista asta peste 10 ani? peste 20?...
da` eu, o sa fiu oare pe lista cuiva atunci?

ce n-a-nteles bucsaru...

pe drumul ce leaga bucurestii de moldova (poate cel mai bun drum din tara), aproape de primul oras pe care calatorul il intalneste, se gaseste un sat de-i zice cosereni (lumea din zona pronunta, simplu, cosareni)... in satul acesta isi ducea viata un taran (da` ce taran!)... traia de pe urma rosiilor pe care le cultiva in gradina din spatele casei... le uda, le lega, le pigulea de buruiana si le vindea la oras... toata lumea se mira ce rosii frumoase avea taranul si cum de reusea el sa iasa mereu primul pe piata, in fiecare vara... taranul nostru avea insa o metoda pe care o cunosteau toti, dar nimeni nu voia s-o foloseasca: le dadea la radacina nu cu balegar, ca toti ceilalti gradinari, ci cu niste prafuri dintr-un sac... si mai era ceva: taranul nostru se avea bine cu seful pietii si de-aia avea el mereu taraba la intrarea in piata... numai ca, vezi? prafurile astea erau scumpe... si taranul le lua pe datorie de la niste oameni din tara...
anul asta Dumnezeu s-a maniat pe oameni si a dat urgii pe pamant: seceta cand rosiile trebuiau sa creasca si ploaie multa cand, alea putine de-au reusit sa rodeasca, incepusera sa roseasca, de-au putrezit si acelea... praful s-a ales de cultura taranului, cu toate prafurile lui de le punea la radacina...
si cum rosiile nu s-au facut, taranul n-a avut ce vinde...
intr-o sambata, cum se plimba el asa prin targ, amarat, cu mainile in buzunare, a vazut o minunatie: un om vindea o vaca alba, cu pete albastre! asa ceva nu mai vazuse! si s-a gandit taranul nostru ca asta e semn de la Dumnezeu si, din bruma de bani agonisiti, a cumparat vaca...
a botezat-o UNIREA! (nu milka, ma! n-auzi ca avea pete albastre, nu mov?!)
vaca era buna... dadea lapte mult si bun... familia taranului avea in fiecare zi pe masa o strachina de lapte cald cu mamaliga... ba chiar mai si vindea din el...
de la o vreme, oamenii care-i dadusera prafuri pe datorie au inceput sa-si ceara banii... i-a tot amanat si, ca sa faca rost de bani, a inceput sa vanda din laptele vacii... ba de la o vreme ii dadea din ce in ce mai putin sa manance... a strans ceva bani, dar laptele din strachina era mai putin... insa femeia si copiii nu se plangeau... macar aveau ceva pe masa...nici vaca nu se plangea... dadea in continuare lapte, la fel de mult si la fel de bun...
oamenii de la oras, insa, il strangeau cu usa pe taran... isi voiau banii...
intr-o zi, nervos, taranul a venit acasa, a trantit poarta, s-a dus direct in grajd si a iesit de-acolo peste cateva ore, plin de sange pe maini... cand l-a vazut, femeia lui l-a intrebat, strigand:
- ce-ai facut, nenorocitule?!
taranul s-a uitat naucit la femeie... i-a carpit o palma si a plecat spre carciuma, bolborosind...
- ce stie femeia? carnea se vinde mai scump decat laptele!... las` ca ne luam o capra...

pumnalele, caii si flintele HAIDUCILOR

se facea ca era odata o ceata de haiduci, de prin partile Splitului...
intr-o zi au pornit ei sa praduiasca prin padurile europei league, punandu-i gand rau boierului Platini, care stapanea padurile acelea...
in drumul lor au trecut si prin colentina, unde s-au impiedicat de niste javre intinse la umbra...
- mars, ma! a strigat unul din ei, lovind cu bocancul una mai rosiatica...
si toata haita a fugit schelalaind...
au plecat haiducii mai departe... si cum mergeau ei asa, prin padurile Baraganului, deodata capetenia s-a oprit si, galben la fata, a spus:
- am vazut LUPII, Doamne!
si a zlobozit strigatul de lupta:
- FUGIIIIITI!!!

dezastrul amestecului non-culorilor

de ce albul si negrul sunt non-culori? ce e prostia asta?
macar stii o treaba... nu e un rosu mai putin rosu decat celalalt rosu... un albastru mai intens decat alt albastru... un verde mai crud decat alt verde... un galben mai auriu sau mai aramiu...
uite-l pe ala imbracat in negru...
ce poti spune despre el? ca e pesimist... ca ii plac filemele de groaza... ca nu se pricepe la culori si a ales negrul, ca sa nu-si mai bata capul... ca ii mai atenueaza din rotunjimea siluetei usor supraponderale... ca ii e foarte cald... ca vrea sa se simta liber... ca e energic...
uita-te la tipa aia in alb...
ce poti spune despre ea? ca e gingasa... probabil ca nu stie sa injure... ca se simte libera... ca este foarte atenta cand mananca inghetata, sa nu-si pateze rochia... probabil ca e foarte atenta in viata, in general...
si uita-te la mine...
cu hainele astea gri... parca au fost negre si s-au decolorat... sau sa fi fost albe si s-au murdarit? despre mine ce poti sa spui? ca nu stiu incotro s-o iau...
macar daca ma imbracam cu pantaloni de stofa negri, pantofi negri, sosete albe si un tricou alb... puteai sa spui ceva concret!

ce lume ciudata...

eu nu sunt niciodata singur!
sunt intotdeauna cu gandurile mele...
am cu cine sta de vorba...
si lumea se uita ciudat...
ce lume ciudata!...

gandurile mele sunt
ori analize sau concluzii,
ori fantezii sau fabulatii,
uneori sunt melodii...
si cum gandurile mele nu au glas
eu trebuie sa fiu si glasul meu
si glasul gandurilor mele...
si lumea se uita ciudat...
ce lume ciudata!...

asta inseamna ca nu-mi mai incap in minte?
ca am nevoie de o memorie externa?
cineva mi-a zis sa-mi fac blog!
toate draciile au inventat astia, maica!

un plan bun - o poveste pentru copii si pentru unii parinti

incepu sa se foiasca... parca avea o mancarime pe umarul stang... isi impinse trupul greoi mai catre perete, incercand sa se scarpine... nu voia sa se trezeasca... o musca incepu sa bazaie... i se aseza pe nas... fornai si misca din nari ca s-o alunge... musca pleca, dar i se aseza pe ureche... incerca sa miste din ureche, dar isi dadu seama ca nu va reusi... ca sa rezolve problema se rasuci pe partea cealalta si musca zbura...
visa ca se facuse primavara... parca simtea mirosul de iarba cruda... poienita era plina de flori... fluturii zburau in toate partile... si albinele... mmm... albinele culegeau polen si in fagurii construiti intre ramurile fagului cel mare de la marginea padurii deja incepuse sa se stranga miere... cineva il striga... se uita in dreapta si in stanga, dar nu vazu pe nimeni... isi continua drumul spre marginea padurii, catre fagul cel mare... glasul se auzi din nou... parca recunostea vocea... se uita din nou in toate partile, dar nu vazu pe nimeni... cin` sa fie?
glasul se auzea din ce in ce mai aproape... din ce in ce mai tare... din ce in ce mai enervant...
miji un ochi... clar! se trezise!... strigatele veneau de afara...
- ursache! hai afara, ca a venit primavara!
era iepurele ala alb si enervant... de cate ori mergeau impreuna prin padure, alerga continuu in jurul lui...
- te sparg! m-ai trezit!
abia ce slobozi amenintarea si avu o revelatie... auzi cum cei mici se foiesc, gata sa se trezeasca si ei...
- iepure idiot!
in cealalta parte a barlogului ursoaica se trezea si ea...
- ce s-a intamplat? cine striga asa?
- tati, pe cine spargi?
mai trase o injuratura printre dinti, pomenind ceva de rubedeniile pana la spita a saptea ale iepurelui, apoi se ridica pe-o parte...
- buna primavara!
puii sarira in sus:
- ura! a venit primavara! a venit primavara! mergem dupa miere! si la tufele de fragi! si la rau! uraaa!!!!
copiii incepura sa se zbanguie si venira gramada peste el...
- tati! tati! hai afara! a venit primavara!
se intoarse spre ursoaica:
- ai tu putin grija de ei, pana il bat eu pe iepure?
ursoaica zambi...
- buna primavara, morocanosule! lasa iepurele in pace...
si se apropie de el si-l saruta...
- mmm... pai daca e pe-asa, incepe bine primavara asta...
si se ridica de-a binelea...
prin dreptul ferestrei tocmai trecea topaind iepurele alb...
- v-ati trezit? deja?!
- il omor!
ursoaica se aseza in dreptul usii...
- nu vrei tu sa te mai gandesti la asta? cu cine mai bei seara, la o tabla?
ursul se opri...
- ok! hai, adunarea! sa ne facem planurile pentru vara asta!
cei mici au sarit in sus:
- hai afara! lasa planurile...
- hai, iubitule, zise si ursoaica... avem vreme de facut planuri... acum hai sa ne dezmortim...
- nu! totul trebuie facut cu cap... acusi vine toamna si ne dam seama ca au ramas lucruri nefacute! hai, adunati-va aici si sa incepem...
toata familia ofta si se asezara in fata unui perete pe care ursul incepu sa scrijeleasca cu un bat...
- asa... care va sa zica... mai inainte ne vom dezmorti...
- hai! sari unul dintre pui...
- stai cuminte si asculta-l pe tata...
- pentru asta ne vom incolona, vom iesi din barlog si...................
si ursul schita cu lux de amanunte actiunea de dezmortire a familiei dupa hibernare...
- apoi, prima grija va fi sa mergem la bunici... mai intai ne vom asigura ca totul este in ordine aici, vom asigura usa si ferestrele, vom verifica apa si gazele...............
si urma un plan amanuntit despre vizita la bunici: pregatirile, drumul, darurile de revedere, pana si cateva variante de discutii...
- am ajuns la miere!
- unde? unde e? sari un alt pui...
ursul se intorse incruntat...
- stai cuminte si asculta-l pe tata...
si ursul prezenta planul detaliat al excursiei la marginea padurii, la fagul cel mare... planul cuprindea pregatirile, deplasarea, cateva scheme de pacalit albinele, planul de scapare in caz ca roiul se va napusti asupra lor, planul B de scapare in caz ca roiul se va napusti asupra lor, si asa mai departe... intoarcerea acasa, depozitarea mierii si, in final, linsul pe degete, care nu putea fi facut asa, oricum...
- mama, mi-e foame...
- dragule, mai ai mult?
- imediat terminam... trebuie sa ne mai facem planul pentru culesul murelor, planul pentru intalnirea din poiana cu celelalte animale, planul de petrecut serile impreuna, planul de petrecut serile cu prietenii, planul..........
- bine, bine... hai, zi mai departe...
si tot asa, unul dupa altul, ursul prezenta amanuntit PLANUL verii care urma...
- ............. si cam asta e tot! e un plan bun! sa vedeti cum o sa ne bucuram acum de vara, ca stim exact ce avem de facut!
cand s-au ridicat au vazut pe fereastra ca din copaci picau frunzele... au iesit in pragul usii si au constatat cu uimire ca nu mai era nici urma de iarba verde, de flori... pe jos se intindea un covor de frunze aramii... venise toamna!
- ei, asta e! zise ursul, in timp ce se intorceau imbufnati in barlog... macar pentru vara viitoare avem un plan perfect pus la punct... bine, daca nu se schimba ceva...
si tocmai cand zicea asta, afara se auzi zarva mare!
- fugiti! fugiti! au venit sa taie padurea! fugiti! salvati-va!

sa nu-ti fie pofta de ce n-ai gustat niciodata

cei doi prieteni s-au oprit in fata agentiei loto, si-au facut cruce si au intrat... unul din ei scoase biletul si incepu sa verifice numerele afisate pe panou...
- hai ca pe ala mare nu l-am castigat... uite, zice ca e report...
celalalt il ignora, continuand sa urmareasca cu degetul numerele de pe bilet si ridicand ritmic privirea spre afis...
- ba, niciunul! de ce o fi fost mama asa atenta cand eram mic si nu m-a scapat niciodata din ochi, sa fi mancat si eu rahat? acuma ne-am fi bucurat...
prietenul ramase descumpanit cateva clipe, apoi, brusc, isi recapata optimismul...
- lasa, ma, e mai bine asa... poate prindeai gustul si acum era mai rau...
si, indreptandu-se spre usa, isi striga amicul:
- hai sa mergem!

cu parere de rau...

noaptea, pe bulevardul drumul taberei urla motoare super turate, iar la curbe rotile trosnesc... noroc ca nu si-au cumparat tramvaie, ca ar fi trosnit sinele... ma trezesc de fiecare data si adorm la loc cu parere de rau ca nu s-a auzit si o bubuitura puternica...
dimineata in lift miroase greu a fum de tigara de la vecinul care a coborat inaintea mea... imi tin respiratia si ies din bloc cu parere de rau ca nu aud preotul cantand "vesnica pomenire" la niciun etaj...
in trafic, o ceafa groasa care se continua cu un om, inconjurata cu un lant inimaginabil de gros, intoarsa foarte probabil curand din concediu dintr-o tara cu mult soare (judecand dupa culoarea pielii... sau nu... in sfarsit, nu judec pe nimeni), conducand agresiv un bmw-u imi taie calea si ma injura... ma uit dupa el cu parere de rau ca n-am vazut inca pe viu cum un om face Atac Vascular Cerebral (cuvantul "cerebral" face parte doar din denumirea stiintifica, fara sa aiba nimic altceva de-a face cu situatia descrisa)...
la pranz, la stiri vad bugetarii dansand dansul pinguinului in piata victoriei... schimb canalul, cu parere de rau ca n-a cazut guvernul si becali nu e presedinte... da` mai am o speranta cu dan diaconescu...

hai sictir, majestate!

anglia - germania... una din "finalele din optimi"... tribunele sunt pline... echipele sunt aliniate la mijlocul terenului...
campionatul mondial de fotbal este o competitie sportiva... cea mai importanta caracteristica a unei competitii sportive ar trebui sa fie fair-play-ul... adica respectul pentru (dupa parerea mea gresit numitul) adversar... o manifestare a acestui respect, la competitii internationale, este intonarea imnurilor de stat ale competitorilor...
primul imn care se aude este cel al germaniei... stupoare! supusii majestatii sale, aristocratii englezi, huiduie! hai sictir, majestate!
in zilele premergatoare meciului, cei care scriu la ziar in anglia au spus ca echipa lor va invinge, pentru ca englezii sunt mai buni la pat si au muzica mai buna... unde e relevanta? urla, nemulsa, pe camp!
ce au facut jucatorii germani? ca nemtii, deh... si-au vazut de treaba! si au invins!

orb fara asigurare

sunetul telefonului il trezi din reverie... pipa aproape ca se stinsese... ultimele rotocoale de fum se ridicau, imprastiind aroma tabacului...
pe masa erau ravasite cateva coli mazgalite... din masina de scris atarna, plictisita, o foaie goala... satula de atata asteptare, parca atipise...
masina de scris parea ca icneste, incercand sa scuipe coala alba care ii statea in gat... imaginea asta ii inspira mila pentru sarmana unealta...
taraitul telefonului ii atrase din nou atentia... se ridica cu greu din scaun, neputandu-si lua ochii de la masina de scris... ar fi ajutat-o cumva, dar nu putea... dupa ce facu cativa pasi se intoarse la birou si smulse hartia pe care o cocolosi si o arunca pe jos...
cu sentimentul ca facuse o fapta buna se indrepta din nou spre telefonul care nu inceta sa zbarnaie impertinent, fara sa-i pese ca deranjeaza...
- alo...
- alo! buna ziua! de la compania de asigurari! am revenit, asa cum am stabilit!... ne putem intalni astazi?
nu "stabilisera" deloc... doar ca de cateva saptamani individul tot insista si, intr-un moment de neatentie, fara sa-si dea seama, incuviintase o intalnire...
- bine...
- atunci ne vedem la cafeneaua din coltul strazii dumneavoastra, pe la ora 5?
- bine, bine...
individul inchise brusc, comportandu-se precum vanzatorii care iti vorbesc foarte frumos pana te conving sa cumperi un produs, dupa care te ignora, ca si cand nu ai mai exista...
cu zece minute inainte de ora 5 se aseza la o masa pe terasa... isi lua o cafea si aprinse pipa... soarele inca dogorea puternic...
la 5 fix aparu si agentul de la compania de asigurari... costum negru, cravata, geanta imitatie piele si transpirat ca un bou, dar mirosind exagerat a parfum...
ajuns la masa isi consulta ostentativ ceasul si declama cu mandrie:
- am reusit sa ajung la timp! este o nenorocire circulatia la ora asta!...
ii intinse mana...
- ma bucur ca reusim, in sfarsit, sa ne intalnim...
zambetul impertinent care insoti replica dadu consistenta reprosului pe care-l insinua...
- imi pare rau ca v-am tot amanat, dar sunt destul de prins...
- lucrati la ceva nou!?
- da... incerc...
- pe caldurile astea probabil ca muzele se ascund la umbra... prin padure...
zambi satisfacut de subtilitatea propriei glume...
un rotocol de fum incerca zadarnic sa-l faca pe agentul de asigurari sa dispara...
- spuneti-mi despre ce e vorba...
desi realiza ca umorul sau se lipeste de potentialul client precum oul de tigaia de teflon, nu renunta la atitudinea studiat joviala, presarata cu glumite ieftine, pe care, insa, le credea de mare impact in castigarea bunavointei interlocutorului...
- maestre, in ziua de zi ORICE se poate asigura! absolut orice! uite, de exemplu, chirurgii isi asigura mainile... stiti, ei se bazeaza in munca lor foarte mult pe maini...
- mda... la asta nu m-am gandit...
agentul nu sesiza ironia si continua, convins ca i-a captat atentia cu acesta informatie coplesitoare...
- da! si, daca au un accident in urma caruia nu-si mai pot folosi mainile, primesc o despagubire foarte mare! primesc mai multi bani decat ar fi castigat continuand sa opereze, chiar!
- mda... da` poate nu e cazul...
- da! Doamne, fereste! dar daca e sa se intample necazul? e mai bine sa fim prevazatori... de exemplu, cantaretii isi asigura vocea! fotbalistii isi asigura picioarele... in america s-a ajuns la niste chestii!... celebra J. Lo si-a asigurat posteriorul!
si, spunand asta, zambi sugubat...
- si eu cu ce va pot ajuta?
- pe dumneavoastra va ajutati, maestre! raspunse agentul, nesesizand nici de data aceasta ironia si, conform instruirii primite, incercand sa responsabilizeze clientul... ati publicat foarte mult in ultima vreme... asta, cu siguranta, v-a adus si venituri pe masura! banii nu trebuie tinuti la saltea!trebuie investiti! iar o asigurare este una dintre cele mai sigure investitii!
deci, tanarul prezuma ca publicarea unor carti pe care, cu siguranta, nu le-ar putea parcurge mai departe de pagina 5 fara sangerari nazale, au generat venituri consistente... mult mai probabil convingerea asta era izvorata din constatarea indesirii aparitiilor publice din ultima vreme... apoi, mai era nelinistea lui referitor la posibila risipire a acestei "averi"... si peste toate astea, il scosese din casa si-i debita ineptii despre fundul lui J. Lo!
- tinere, eu, cand inchid ochii, vad imagini... imagini pe care, mai apoi, le descriu in cuvinte pe o foaie de hartie... asa imi castig existenta... ce mi s-ar putea intampla mie? ca intr-o zi sa inchid ochii si, pur si simplu, sa se faca intuneric... sa "orbesc"... se poate asigura asta?
agentul zambi incurcat, nestiind daca era o gluma, sau omul din fata lui chiar vorbea serios...
- vezi, tinere? nu se poate asigura chiar ORICE!... imi pare rau ca ti-am irosit timpul...
ii intinse mana, se ridica si pleca, lasand in urma un monument de uimire!

o poveste cu un om care vrea doar sa fie normal

nu ajuti un om cazut intrebandu-l de fiecare data, politicos: "ce s-a mai intamplat?", sau "cum iti mai e?"... nu-l ajuti fortandu-l sa repete, cu voce tare, ceea ce ii macina sufletul... nu-l ajuti facand eforturi evidente de a-l ajuta... se va simti dator sa raspunda eforturilor tale si asta va fi inca o povara pentru el... nu ajuti un om cazut spunandu-i ca numai el are puterea de a trece peste... daca o avea, n-ar fi ajuns jos... nu ajuti un om cazut incercand sa-i insiri posibile solutii... foarte probabil, la multe dintre ele s-a gandit si el... de cele mai multe ori nu lipsa solutiei il tine jos, ci imposibilitatea de a o pune in practica... nu ajuti un om cazut fortandu-l sa constientizeze ca are si el o (probabil mare) parte din vina de a fi ajuns jos... de cele mai multe ori stie asta si-si reproseaza singur...
daca vrei sa faci ceva pentru un om cazut, poarta-te normal cu el...


Asculta mai multe audio diverse

umplerea golului...

*continuare

nu-l speria atat ceea ce se intampla in jur, cat lipsa oricarei solutii! cum putea opri asta? cum avea sa "prinda" golul? si ce avea sa faca apoi cu el? sa-l bage inapoi? nu-l vroia...
cum sa opreasca dezastrul care se pornise?
ca prin ceata a vazut undeva, in zare, un om cu un creion in mana... si omul ala desena cladiri si masini si oameni...
omul s-a oprit cateva secunde din desenat si s-a intors spre el...
- ce-ai facut, ma?! nu ca-mi place sa-ti spun asta, dar ti-am zis eu ca aici ai sa ajungi... hai, lasa acuma...
si i-a intins un creion...
- mai bine ia asta si apuca-te si tu din partea ailalta... incepe cu masina aia rosie care ziceai ca-ti place... sau cu parcul din cartier... sau incepe cu blonda aia de saptamana trecuta, pe care ai lasat-o, ca prostu, sa plece... incepe cu ce vrei tu, dar nu mai sta asa!...
un zambet tamp i-a aparut pe fata... statea incremenit, cu un creion in mana...
- auzi, ma? tu crezi ca eu stau toata ziua sa-ti desenez?! iti arat cum, ti-am adus si creion, dar...
cu mana tremurand a inceput sa deseneze... si a inceput cu un drum... apoi a desenat multi oameni...

nedumerire...

astazi, in tramvai, peste umarul unui cetatean insetat de informatie, am zarit o bucata de hartie igienica, impaturita sub forma de revista, pe care scria CLICK TV... intr-un text cu pretentii de articol am reperat urmatoarea formulare: "[vedeta] SE LAUDA cu o viata intima DISCRETA"...
se spune ca inginerii sunt inculti... si totusi televiziunile sunt pline de ingineri care si-au demonstrat valoarea...
se presupune ca jurnalistii au un anumit grad de cultura... atunci cum se face ca presa e plina de analfabeti?

evadarea golului...

*dupa ce cititi povestea inchideti ochii si incercati sa o vedeti...

mergea fara tinta, cu mainile adanc infipte in buzunare, parca incercand astfel sa-si mentina un fel de echilibru... privea in pamant, lovind cu piciorul cate o pietricica sau cate un muc de tigara aruncat de cineva caruia i s-a parut o povara prea mare de carat pana la primul cos de gunoi... cu coada ochiului zarea oamenii care treceau pe langa el si obstacolele aparute in cale... nu ridica, insa, capul... ii era de ajuns sa le ocoleasca... atunci cand in varful pantofilor aparea o bordura insemna ca trotuarul s-a terminat si trebuie sa traverseze strada... abia atunci ridica privirea din pamant, uitandu-se la semafor sau in dreapta si stanga, dupa caz...
la o astfel de raspantie, atunci cand a ridicat capul, a sesizat ceva ciudat... oamenii, masinile si cladirile din jur pareau sa dispara... se estompau usor si apoi dispareau... la inceput a crezut ca i se pare... dar aglomeratia orasului, furnicarul de oameni si imbulzeala de masini, zumzetul care niciodata nu contenea in marea metropola, toate disparusera in doar cateva secunde...
a fost de-a dreptul terifiat cand a constatat ca pana si pamantul pe care calca incepuse sa dispara... nu sa se surpe, ci pur si simplu sa dispara...
ca si cand cineva i-ar fi soptit in ureche, desi nimeni nu mai era in jur, intr-un moment de revelatie a inteles... golul din interiorul lui se revarsase si pusese stapanire pe intreaga lume!

cat de idioti putem fi?!

am fost tentat sa dau alt titlu acestui articol: "cat de idioti ne cred?"... dar am simtit ca raspunsul este continut in intrebare... si mi-am zis ca raspunsul la intrebarea din titlu se va da peste ceva timp, statistic...
o banca din romania vine cu urmatoarea oferta: creditul pentru orice, fara ipoteca, fara comision, fara garantii!
intelegeti?
iar spotul care promoveaza acest produs bancar este urmatorul...



sau era asta?

stare de spirit

ma culc devreme in fiecare seara, nerabdator sa ma trezesc a doua zi cat mai devreme sa mananc cereale cu lapte, sa fac abdomene si sa vad ce mai aduce ziua de maine!
care ziceai ca sunt depresiv?

nu regret certitudini!

privea in gol pe geamul avionului, dar gandurile ii erau departe... isi imagina scena din sala de consiliu, unde toti directorii o asteptau, sa-i ureze bun venit... isi imagina cum, dupa cincisprezece minute de asteptare, acestia vor pleca spre birourile lor, unde isi vor verifica mail-ul si vor citi mesajul ei...
isi amintea perfect ziua in care primise telefonul... era cu doua luni in urma...
tocmai terminase omleta generoasa si isi bea cafeaua... asta e avantajul unei meserii ca a ei: nu trebuie sa fie devreme la birou! radioul din bucatarie era dat destul de tare, asa ca a auzit greu telefonul...
- alo? domnisoara laura popescu?
- da, eu...
- buna dimineata! de la agentia dream advertising sunt si va sun in legatura cu aplicatia dumneavoastra...
i s-au inmuiat picioarele... visase la acest telefon... dar credea ca va ramane un vis toata viata...
- buna dimineata...
se straduia sa nu-i razbata emotia in glas...
- v-am sunat sa va invit la o discutie despre posibilitatea de a va alatura echipei noastre...
au stabilit detaliile... interviurile, discutiile, negocierile au durat aproape doua luni... in final a fost acceptata si urma sa inceapa treaba...

To: top_management@dreamadvertising.com
Subject: explicatie
Mesaj: va multumesc pentru incredere, dar ceva foarte important a intervenit. astazi plec din tara. sper sa nu va fi creat probleme. laura popescu

- va rog sa va legati centura... vom decola in curand...
pe el il cunoscuse in facultate... s-a indragostit ca o proasta din prima clipa in care l-a vazut... asa-i placea ei sa-l tachineze...
- m-am indragostit de tine ca o proasta... si tu nu ma iubesti deloc...
- ba te iubesc... si cel mai mult de la viata apreciez ca esti proasta mea!
si o lua in brate razand...
la putin timp dupa ce au terminat facultatea lui i s-a ivit ocazia sa plece... oferta era de nerefuzat...
- ai sa vii si tu! ne vom face acolo un rost... aici, vezi si tu cum e... asta e o sansa...
- dar aici sunt ai nostri... sunt prietenii... nu ma pot rupe atat de brutal si definitiv de tot si de toate...
- nu trebuie sa fie nici brutal si nici definitiv... traim intr-o lume in care sutele de kilometri se parcurg in cateva ore... exista telefon, internet...
- nu e asa simplu... nu pot sa-mi petrec viata pe avion... si nici la telefon...
el a plecat... a reusit destul de repede sa se puna pe picioare... pasionat de munca lui, nu i-a fost greu sa se impuna...
n-a exista mesaj sau telefon in care sa nu-i ceara sa vina la el... argumentele ei erau de fiecare data altele... trebuia sa gaseasca de fiecare data unele noi, pentru ca el i le demonta pe toate...
stewardesa trecu din nou printre pasageri pentru a verifica daca si-au pus cu totii centurile...
- o sa fie bine...
- ati spus ceva, domnisoara?
- a!... nu, gandeam cu voce tare...
peste cativa ani, intr-un mall, un barbat se apropie timid de o femeie si o bate pe umar...
- laura popescu?
se intoarse, curioasa... nu-l cunostea...
- da... iertati-ma, nu va recunosc...
- putin a lipsit sa lucram impreuna... la dream advertising... au trecut ceva ani de atunci... spuneai ca pleci din tara... ce s-a intamplat?
- a! poveste lunga... am fost plecata... m-am intors de curand...
- te grabesti? vrei sa ne asezam la o cafea?
- de ce nu?!
i-a povestit pe repede inainte ce se intamplase...
- acum am divortat si m-am intors in tara...
- si de ce ai plecat atunci atat de intempestiv? doar erai pe cale sa-ti implinesti un vis... acum nu regreti?
- nu!... am plecat pentru ca n-am vrut sa traiesc toata viata intrebandu-ma "cum ar fi fost daca...?"

solutie anti-criza!

aparatul AbTronicX2 este un electrostimulator care actioneaza asupra muschilor, prin impulsuri, facandu-i sa se contracte...
cand l-am pus pe muschii fesieri am avut o revelatie: daca guvernul ar distribui astfel de aparate populatiei, macar in custodie pentru cateva luni, ne-ar ajuta in mod real - am reusi sa strangem mai usor din cur!
asta doar daca ar vrea si muschii lor!...

disneylife

m-am visat intr-un parc de distractii... unul mare, cu lume multa... agitatie, vacarm si miros de vata de zahar... alba si roz... iar vacarmul era atat de mare ca iti facea tandari orice gand propriu...
comedii, tir, masinute... dar cea mai interesanta masinarie dintr-un parc de distractii e, de departe, rollercoaster-ul!...
erau acolo fel de fel de oameni...
unii foarte tineri, care se tot dadeau, tura dupa tura... nici urma de teama pe chipurile lor... doar dorinta de a fi din nou, cat mai repede, in vagonete...
unii ceva mai copti, care se lasau mai greu convinsi sa urce, dar o faceau doar pentru ca se mai dadusera si in trecut, iar experienta nu fusese atat de inspaimantatoare incat sa nu fie repetata...
si unii mai in varsta, care nu voiau sa urce in dracovenie, multumindu-se sa comenteze de pe margine: "uite si la astia! poate sare vagonul ala de pe sine... praf se fac! ce le-o mai trebui?"
trenuletul porneste incet, greoi, incordandu-se parca, scrasnind din toate incheieturile... ba chiar e nevoie de un mecanism care sa-l ajute sa urce... sa-l traga in sus...
la urcare nimeni nu tipa... nimeni nu e speriat... toti sunt nerabdatori sa ajunga sus... inconstient de nerabdatori...
odata ajunsi in varf toti se uita la lumea de jos... de acolo lumea ramasa jos se vede mica... si toti rad... inca nimeni nu e speriat... si inca nimeni nu tipa... toti comenteaza lumea de jos...
apoi incepe coborarea... asta e brusca! intotdeauna abrupta! momentul in care realizeaza ca incepe coborarea e pentru unii momentul in care decid ca, odata ajunsi jos, se vor urca din nou, pentru inca o tura... dar tot ala e momentul in care altii jura ca nu vor mai urca niciodata in masinaria asta!
apoi urmeaza alte cateva suisuri si coborasuri... ceea ce intareste convingerea si a unora si a altora...
dupa care ajungi jos... aici unii alerga spre casa de bilete, iar ceilalti multumesc lui Dumnezeu ca nu mai sunt in aer... ca sunt, in sfarsit, in siguranta... "n-o fi palpitant aici, dar e sigur!"
se facea in visul meu ca voiam si eu sa urc in rollercoaster, dar casa de bilete era inchisa... si nu era niciun program afisat...

culturalizarea maselor

*actiunea acestei povesti se petrece intr-un centru de formare a viitoarelor elite: o facultate!

- bai, io nu inteleg nimic din cursul asta! daca mai pic unu, repet anu! si ala batranu a zis ca nu-mi mai da bani de restante...
- io as dormi nitel... nu m-a lasat nebuna aia sa dorm deloc az-noapte...
- care nebuna, ma?
- ei! aia de de-am agatat-o-n club aseara, ma...
- ia suna-l pe-ala, ma! vezi, el a invatat ceva?
...dupa 30 de secunde...
- alo! ce faci, ma?
- ma uit la un film porno... ascult o manea...


Asculta mai multe audio diverse


PS: m-am tot gandit, unde a auzit narcis mozart-ul original?! jucandu-ma la telefon mi-am raspuns la intrebare!

culori de primavara

stateam intins in iarba inalta, urmarind o raza care reusise sa se strecoare printre ramuri si ma intepa in palma...
superba zi! nu stiu cine a pus 1 mai primavara, dar a fost foarte inspirat!
am vrut sa schimb zgomotul orasului si mirosul de esapament din intersectiile aglomerate cu zarva pasarilor si mirosul de iarba cruda... spre deosebire de linistea perfecta dintr-o camera inchisa, linistea padurii este mult mai relaxanta, desi este cea mai zgomotoasa liniste: fosgaieli, trosnituri, ciripituri, batai de aripi...
cum stateam asa, fara sa ma gandesc la nimic, deodata, undeva in dreapta, am auzit voci... stiam ca nu mai e nimeni prin preajma, asa ca am ciulit urechile... mai ales ca discutia era cel putin ciudata...
- ati auzit ce a patit fluturele alb?
- nu, n-am auzit...
- aaa!... saracul... da` si-a facut-o singur, singurel!
am intors incetisor capul, incercand sa nu fac zgomot... pe o buturuga erau cateva ganganii, o buburuza, o libelula si un fluture...
- da` ce-a patit, frate? ce sa-ntamplat?
- pai stati sa va povestesc...
si fluturele a luat bardaca de vin si a baut o gura...
- pai ce faci? fluturii nu beau vin!
- of! voi n-ati auzit de sadoveanu? n-ati fost niciodata la hanu ancutei? asa fac povestitorii!...
si mai lua o gura de vin... se sterse cu dosul mainii, ofta si incepu sa povesteasca...
- fluturele asta era predispus la asa ceva... naiv a fost toata viata lui...
cand era doar o molie, intr-o zi prietenii i-au spus:
- stii ce zi e azi?
- mmm... joi?
- lasa joi... ce zi e!
- cum adica?
- adica ce se intampla azi!
se uita nedumerit in jur...
- ce se intampla?
celelalte molii s-au uitat una la alta...
- trebuie sa te infasori intr-o gogoasa...
se uita neincrezator, apoi zambi...
- hai, mai, terminati! cum sa ma infasor... auzi! intr-o gogoasa!
celelalte molii, insa, il priveau fix, nevenindu-le sa creada ca nu stia despre ce e vorba...
- voi vorbiti serios? si de unde sa iau o gogoasa?
- ti-o faci!
- ha! eu? pai nu stiu sa fac gogosi!
- ia scuipa!
a scuipat si din gura i-a iesit un fel de fir subtire...
- uite, din asta faci gogoasa...
era uimit... si totusi, nu era convins ca nu e o gluma...
- ma, voi vreti sa plecati undeva fara mine... de ce sa ma infasor in gogoasa?
- pentru ca asa ai sa te transformi in fluture!
- HA! HA! HA! sa ma transform in fluture! hai ca era cat pe `ce sa va cred, da` cu asta v-ati dat de gol! auzi, sa ma transform in fluture! adica sa-mi creasca aripi si sa zbor si sa...
ceilalti nu radeau...
- voi vorbiti serios?
- sigur ca da...
- si cat stau in gogoasa?
- pai... cam... vreo... ai sa stii tu cand trebuie sa iesi...
si au plecat, lasandu-l uitandu-se dupa ei...
avu o revelatie!
- hei, dar voi de ce nu va infasurati intr-o gogoasa, sa va transformati in fluturi?
- tu unde crezi ca ne ducem acum?
si au disparut...
"hm...", gandea molia, "daca m-au mintit si ma bag in chestia asta, ce-or sa mai rada de mine! dar daca e adevarat, si ei se transforma in fluturi si eu raman asa? uf! blestemat fii, pascal!"
si, fara prea mare tragere de inima, incepu sa scuipe fir... pe masura ce gogoasa crestea, se gandea la cum o sa fie fluture si cum o sa vada lumea de sus... si, fara sa-si dea seama, construia din ce in ce mai repede...
cand gogoasa a fost gata era atat de obosit incat a adormit...
n-ar fi stiut sa spuna cat a dormit, dar cand s-a trezit simtea ceva pe spate si era cam inghesuit... s-a incordat putin si gogoasa s-a rupt... cam amortise, asa ca s-a intins si... minune!!! avea aripi!
a dat din ele putin si s-a ridicat... ii era cam teama, asa ca s-a asezat repede la loc...
deci era adevarat! s-a transformat in fluture! gandul asta i-a sters orice urma de teama! si-a intins aripile, s-a uitat la cerul albastru, s-a incordat putin si s-a avantat!
- yupiiii!!! zbor!!!
dar dupa numai doua rotocoale spaima l-a cuprins din nou... aici, sus, sunt pasarile! si nu e nicio frunza dupa care sa se ascunda! asa ca s-a lasat repede pe o buruiana...
de sus a venit o chestie cu capul mare si cu aripi transparente, care s-a asezat langa el...
- ce faci aici? hai sa zburam! vrei sa ne jucam leapsa?
- nu, nu! acolo sus sunt pasarile!
- pasarile, fluturii, puful papadiilor si al salcamilor... si ce daca?
asculta inmarmurit...
- ce de chestii sunt acolo sus! tu ce esti?
- eu sunt o libelula!
- si nu ti-e teama de pasari?
- teama? ha ha ha!
- nu inteleg ce gasesti de ras! se burzului proaspatul fluture... pasarile mananca molii! si fluturi! si mananca si libelule, sa stii! incerca el sa-i mai taie elanul ingamfatei asteia...
- ha ha ha! acum inteleg... cand ai iesit tu din gogoasa?
- adineauri, spuse el, rosind...
- pai spune asa! am sa te invat sa zbori in zig-zag!
- in zig-zag?
- da! asa o sa te poti feri de pasari... hai cu mine!
si libelula s-a ridicat in aer, facand un zgomot teribil cu aripile...
fluturele s-a tinut dupa ea, incercand sa-i urmareasca traiectoria... dupa o vreme i-a strigat:
- hei! hei! hai sa ne oprim! am ametit!
libelula s-a uitat la el, a zambit si a aterizat intr-o poienita...
fluturele s-a asezat pe-un fir de iarba...
- ei? cum ti s-a parut?
- foarte frumos! raspunse el, incercand sa-si ascunda obrajii imbujorati...
dupa ce-si mai reveni se uita in jur... multime de gaze, de diverse forme si marimi zburau in toate partile prin poiana! si erau atatea frunze dupa care sa te ascunzi de pasari!
libelula zburase, dar n-a remarcat absenta ei... la un moment dat aceasta s-a intors, aducand cu ea si alti fluturi si cateva buburuze...
- ti-i prezint pe prietenii mei!
- bine-ai venit! ne-a spus libelula ca abia ai iesit din gogoasa! ce esti tu?
- un... un fluture... raspunse el, uitandu-se la toti cei care se adunasera...
cum v-am spus, erau de toate formele si marimile! dar fluturii i-au atras lui atentia... aveau aripile colorate! s-a uitat si la aripile lui... acum le privea pentru prima data cu atentie...
aripile lui erau albe! fara nicio culoare!...
- voi de ce aveti aripile colorate?
- asa suntem noi...
toata lumea a remarcat dezamagirea din ochii fluturelui alb atunci cand s-a uitat la aripile lui...
- ce fel de fluture esti tu?
- nu inteleg intrebarea...
- adica... ce fel de fluture esti? repeta o buburuza peltica, care se uita crucis...
- nu stiu... dar asa am un gust de varza-n gura!
- si eu de lana... se baga in vorba si un fluturas micut, cu aripile de-o culoare nedefinita, intre gri inchis si maro deschis...
- ce e aia lana?
- nu stiu, ca era intuneric acolo de unde vin eu...
- am o idee! sari un fluture viu colorat! hai cu mine!
si tot alaiul, in frunte cu fluturele colorat si fluturele alb, s-a ridicat in aer... au zburat asa pana deasupra unei poienite plina cu flori...
- aseaza-te pe floarea aia... da` incearca sa stai cat mai aproape de mijlocul ei... si cand esti acolo, bate tare din aripi...
asa a facut... un praf marunt l-a invaluit... a inchis ochii... cand i-a deschis, toti ceilalti se holbau la el... ropote de apaluze au izbucnit...
- bravo!!! bravo!!!
se uita la aripile lui care acum erau galbene...
toata lumea zbura in cercuri in jurul lui, dansand, chicotind, chiuind...
- ura! acum esti si tu un fluture colorat!
- da, dar sunt doar galben... n-am multe culori...
ca trazniti toti au incetat dansul si s-au lasat pe cate-un fir de iarba...
- uite ce e! noi am incercat sa te ajutam! daca nu esti multumit, descurca-te singur!
si au zburat...
a ramas singur, uitandu-se la aripile lui, acum galbene...
- macar un pic de bej sa fi avut, incerca el sa se incurajeze...
scutura nervos aripile si praful galben se imprastie...
- ei, poftim! si nici nu tine!
si asa, convins ca ceilalti au incercat sa-l insele, se inalta deasupra poienitei... avea sa gaseasca el o metoda sa se coloreze...
zbura de cateva zile si tot intalnea fluturi viu colorati, dar pe care ii evita...
- hm! se cred mai buni... mai frumosi... le arat eu lor cand o sa fiu mai colorat decat ei!
si zbura mai departe...
intr-o zi, cand plutea peste un camp de maci, a vazut o aratare maaaare! din povestile pe care le mai auzise, asta trebuia sa fie un om!...
despre astia nu auzise ca ar manca fluturi, asa ca prinse curaj si se apropie...
zbura in rotocoale in jurul omului... ii atrase atentia ceva interesant... omul lua din niste borcanele un fel de mazga si o intindea pe o suprafata alba din fata sa... mazga din fiecare borcanel era de alta culoare...
hm... suprafata alba... mazga colorata... da! asta era!
pictorul amesteca mai multe culori pe o bucata de lemn, pe care, din cand in cand, o lasa pe o masuta...
fluturele alb pandi un astfel de moment si, cand a crezut ca nu e niciun pericol, s-a aruncat pe bucata de lemn, printre culori, tavalindu-se in mazga!
erau atat de multe nuante!
- cat de frumos am sa fiu! mai frumos decat toti ingamfatii aia colorati! vreau sa zic urat colorati! HA HA!
si se tavalea cu o bucurie nebuna... cand a obosit (si a obosit repede, pentru ca mazga era lipicioasa) s-a oprit si s-a uitat la aripi...
- ei?! asa da!
dar cand a incercat sa zboare... vai! aripile ii erau grele!... s-a chinuit, s-a zbatut, dar era tintuit parca pe bucata de lemn, printre culori...
acolo l-a gasit pictorul... mozolit, manjit...
- ce-ai facut, mai, nefericitule! cum ai ajuns tocmai aici? uf!...
s-a uitat la el, nestiind ce sa faca... nu-i venea sa-l arunce, pur si simplu, pe jos...
asa ca l-a luat si l-a lipit pe panza, chiar deasupra unui mac pe care tocmai il pictase!
- ei! asta e povestea!
- saracutul fluture alb!
- lasa` c-asa-i trebuie!
- hai, ma`, nu fi rau!
- hai ca ma duc si eu...
- zboara atent! ai baut cam mult vin!
si s-au imprastiat...
am ramas tolanit in iarba inalta, uitandu-ma la raza de soare care imi intepa palma si gandindu-ma la fluturele alb...

liniste

auzi ciocanitul in usa si se opri o clipa... parca i se paruse...
se auzi din nou... incet, cu pasi poticniti, se indrepta spre usa...
- a, tu erai!?
in usa statea o umbra neagra imbracata cu o pelerina lunga, cu gluga... in mana tinea o coasa...
- hai, intra, nu sta asa acolo...
si se intoarse, indreptandu-se spre bucatarie...
- stai jos!
umbra se aseza pe un scaun, rezemandu-si coasa de perete...
- te grabesti?
umbra scutura din cap, in semn de "nu"...
-ei, atunci hai in casa, ca n-am sa te tin la bucatarie... eu as bea o cafea... pe tine n-are rost sa te intreb...
si iesi din bucatarie, cu ceasca in mana... umbra o urma...
- care va sa zica, ai venit... mda...
si sorbi din cafea...
- ai umblat mult azi?
umbra nu schita niciun gest...
- da` zi si tu ceva, nu tacea ca moar..... ca pestele!
cateva clipe fu liniste... o liniste mormantala...
- sa stii ca te asteptam... uite, de-aia de cateva zile nici n-am mai iesit din casa...
sorbi din nou din cafea...
umbra incepu sa dea semne de neliniste...
- pai ziceai ca nu te grabesti... stai sa termin cafeaua...
din nou se facu liniste... doar zanganitul cestii pe farfuriuta...
- ar mai fi fost cate ceva de facut... tocmai a nascut Olguta... ma-sa o ajuta, da` n-are atata timp... eu as fi mai stat cu ea, ca e greu cu copil mic la inceput...
ramase cu ceasca ridicata, privind in gol...
- da` ce treaba ai tu...
aseza ceasca jos si se lasa pe spate in fotoliu...
- stii? eu te-am mai vazut pe tine... n-aveam decat vreo 24 de ani... imi amintesc de parca a fost ieri... dupa o saptamana, cand am deschis ochii, ti-am vazut un colt din pelerina asta, cand ieseai pe usa... atata am vazut...
lasa capul pe spate si inchise ochii...
se simti zgaltaita si auzi glasul unui copil:
- buni, trezeste-te! iar ai adormit in fotoliu!
deschise ochii si se uita la copil...
- o sa sune cineva la usa...


Asculta mai multe audio diverse

permis de shopping...

deja primul mall din bucuresti se deschisese de ceva vreme... m-am lamurit repede cam cum sta treaba: acolo e terenul de joaca al purtatorilor de lant gros asortat cu trening nou si pantofi albi, legati de cate o poseta mare prin intermediul unei dudui carliontate excesiv, tot timpul nemultumita de ceva, chiar si atunci cand e vesela (dovada botul permanent pus)... am aflat mai tarziu ca aceasta veriga se numeste "pisi" (evoluata apoi in "pitzi")...
inventarul punctelor de interes s-a dovedit a fi destul de saracut (ciudat cuvant pentru un astfel de loc): magazine cu vitrine paietate si preturi exorbitante la haine pe care nu le-as fi purtat nici primite de pomana, cateva restaurante fast-food, pe care le gasesc si mai aproape de casa, si, poate cel mai tentant, parada cautatoarelor de aur sub forma de bijuterii scumpe, dar curve pot vedea si in centru, in aer liber...
asa ca foarte curand n-am mai prea gasit motive de vizita, ba as zice dimpotriva...
coordonam o actiune care se desfasura concomitent in mai multe locatii, una din ele fiind chiar locul descris... am gasit cu greu un loc in parcarea intesata, chiar daca era mijlocul saptamanii, in jurul pranzului... dupa cateva ture, sansa mi-a suras: doi tineri, un el si-o ea, fugeau speriati, parasind locatia cu scartait de roti! dupa cum aratau (nepotrivit de decent) am inteles ce se intamplase: proaspat flotanti in capitala (dovada si numarul masinii) au aflat de minunea numita mall si au venit sa-si consume chiulul de la cursuri... si cum in herastrau mai fusesera, au incercat noutatea! si acum se caiau... au aflat unde ajung cei care nu se tin de scoala si chiulesc... am vrut sa le strig "grabiti-va! mai prindeti cursul de la ora 13:00!", dar am renuntat, fiind concentrat asupra locului de parcare...
atunci am fost martorul scenei care m-a facut sa jur ca nu mai calc in viata mea intr-un astfel de loc!
langa mine era parcata o masina scumpa, in care se tot foiau doua "maimute", aratand fiecare de vreo 28 de ani, dar cu siguranta neavand niciuna peste 22 (nu m-as fi mirat sa aflu ca aveau 19!)...
- hai, fata, ca ne-asteapta ala!
- stai, fata, ca termin acuma!
dialogul mi-a atras atentia... ce sa termine? ce faceau in masina?
soferita, cea care slobozise ultima replica, se chinuia de zor sa lege nojitele lungi pana la genunchi ale unor sandale din care tocul reprezenta circa 85%... deci asta faceau! isi puneau "uniforma" de mall!
venise pana aici incaltata cu niste pantofiori absolut decenti (i-am vazut cand i-a aruncat in portbagaj), cu siguranta foarte comozi... abia cand s-a ridicat in picioarele de dindarat am inteles: datorita tocului foarte inalt fesierii s-au umflat mai abitir, umpland la limita exploziei pantalonii si asa destul de stramti... acum era in ton cu pieptul revarsat peste bustiera sclipitoare, doar sfarcurile excitate de iminenta intalnire impiedicand sanii sa dea pe-afara!
intre timp au mai aparut si alte astfel de locuri... m-am mai obisnuit cu ideea si cu fauna (la vegetatie nu vreau sa ma gandesc!)...
am un mall foarte aproape de casa si, din pacate, aici se afla cel mai apropiat centru de unde pot inchiria filme... dar am invatat repede care este intrarea cea mai apropiata de locul cu pricina, intamplandu-se ca aceasta sa fie chiar intrarea din spate! YES!!!
zilele trecute am fost sa returnez un film... de pe peretele mallului se zgaieste la mine un afis mare, intrebandu-ma: "vrei permis de shopping?"
mi-am amintit de titlul unui celebru film: "license to kill"... si de o replica pe care am citit-o de curand: "unii oameni traiesc doar pentru ca e ilegal sa-i impusti!"
cei care ucid se numesc asasini... sau criminali... si sunt pedepsiti (prea bland!)
hm... cei care au un permis pentru shopping sunt shoppingisti, sau shoppingari?

raiul intr-o clipita...

in adancul limpede vazu oglindit cerul senin, de un albastru curat, ca atunci cand tocmai a plouat si doar cativa nori albi, de vata de zahar, stau nemiscati si se uita spre pamant, la iarba cruda... vazu soarele stralucitor, rotund si galben, maturand cu razele varfurile copacilor si, asa, ca sa se distreze, incingand pielea cate unui copil, facandu-l sa sara in apa, chiuind... vazu pasarile, in stoluri, jucand leapsa deasupra unui ochi de padure, de unde se ridica innebunitor parfum de flori de salcam... vazu caii albi, veniti in zbor sa se adape, strangandu-si aripile si scuturandu-si coamele... vazu copii alergand desculti, incercand sa prinda fluturi cu mainile goale... vazu oameni fericiti, razandu-si unii altora...
pentru o clipa se vazu pe el, dar ea clipi si toate au disparut!


Asculta mai multe audio diverse

aer neconditionat

o tinea de mana ca pe un copil mic, pe care ti-e teama sa nu-l pierzi daca o zbugheste de langa tine pe aleile parcului, inconstient, dar sigur ca ai sa-l urmaresti... si-o imagina in stare de astfel de comportament, dar, la fel ca un copil, se va speria cand se va trezi singura si va incepe sa planga... sau asa spera el...
uitandu-se la ea, chiar ii parea un copil... il cam speria constatarea asta... apoi isi amintea orele de tandrete, saruturile pasionale, mangaierile catifelate, soaptele, tachinarile... nu! era femeie...
ochii mari, doua prapastii negre in care se vedea alunecand de fiecare data cand o privea, pierzandu-se pentru totdeauna... pielea obrazului, perfect neteda, un magnet care-i atragea, fara voia lui, degetele, in mangaieri continue... gatul lung si subtire, un traseu bine definit pentru saruturile pornite din spatele urechii pana pe umar... causul palmei, cald si dulce alint pe obrazul lui...
dar... rasul zglobiu, niciodata serios... vorbele fara sens, intrerupandu-l intotdeauna atunci cand el spunea ceva grav... alergatul de colo-colo, ca un catel de talie mica scos la plimbare...
si totusi... capul pus pe umarul lui, surprinzator de brusc serioasa, atunci cand el glumea... parfumul parului ravasit de vant... bratele incolacite in jurul lui, in felul acela care spune "nu pleca"...
- TREBUIE sa plec...
fara sa-i dea drumul, ca sa nu fie nevoita sa se uite in ochii lui, i-a raspuns:
- stiu...
si a continuat sa-l tina in brate, mai strans...
in bucatarie era innebunitor de cald, din cauza cuptorului... Lola statea in picioare langa fereastra deschisa, tragand din cand in cand din tigara si sorbind din paharul de coniac... incerca sa nu-i stea in cale... era nerabdatoare sa guste din prajiturile fermecate pe care numai prietena ei stia sa le faca...
o privea cum se agita, ca o zvarluga, prin bucatarie... si-ar fi dorit, uneori, sa fie si ea la fel... Lola nu stia sa gateasca nimic mai complicat decat cartofi prajiti...
- cand mai iesim si noi la o cafea? ti-am promis ca nu mai vin la tine... mie nu-mi place sa stau in casa... doar pentru ca mi-ai spus ca faci prajituri am acceptat, sa stii!
- stiu, Lola... de aia ti-am si spus ca fac prajituri... altfel n-ai fi venit si m-ai fi batut iar la cap o jumatate de ora cu iesitul in oras... n-am vreme... uite cata treaba e de facut! tu nu stii... esti singura, n-ai nicio responsabilitate...
Lola se uita la ea si parca-i venea sa planga... ii venea s-o ia de umeri si s-o scuture, s-o trezeasca...
stia cat il iubea (ii povestise de atatea ori)...
- hai in dormitor, pana se face prajitura... de-acum nu mai am ce sa-i fac... hai, am de calcat niste camasi... le-am spalat ieri si nu mai are niciuna calcata...
Lola inghiti nodul care-i statea in gat si o fixa cu privirea... nu mai putea suporta... de mii de ori isi pusese intrebarea "ii sunt prietena daca ii spun, stiind cat il iubeste si cat va suferi afland adevarul, sau ii sunt prietena daca tac, protejand-o?"... dar nu mai putea s-o vada asa...
- opreste-te! trebuie sa-ti spun ceva...
ea se opri doar pentru o secunda, evita privirea Lolei si, ca si cand n-ar fi auzit, iesi pe usa, chemand-o:
- hai in dormitor... aici e foarte cald...
se duse dupa ea...
- tu ai auzit? trebuie sa-ti spun ceva...
ridica o camasa si o analiza cu atentie la guler...
- hm... uite, asta mai trebuie spalata o data!
Lola exploda:
- pentru numele lui Dumnezeu! asculta-ma!
- Lola, taci!
se uita fix in ochii ei... facea evidente eforturi pentru a-si stapani lacrimile...
- taci!...
Lola ramase muta, cu ochii mari... stia? milioane de intrebari navalisera in mintea ei, buluc, dar tocmai de-aia nu reusea sa rosteasca niciuna... intr-un final, baigui:
- si de ce accepti? de ce stai?
lasa sa-i cada o camasa pe care o tot invartea inutil pe toate partile... statea pe marginea patului, cu spatele... chiar fara sa-i vada fata, Lola stia ca priveste intr-un punct fix din podea... i-a simtit in glas zambetul pe care-l afisa de fiecare data cand vorbea despre el...
- daca l-ai vedea cum se chinuie sa-si incalzeasca o farfurie de ciorba... de gatit, nici nu poate fi vorba... uite, vezi camasile astea? aici ar zacea, neatinse... are nevoie de mine... ca de aer...
si, intorcandu-se spre Lola:
- ce voiai tu sa-mi spui?

PAS cu pas

- impinge! hai! inca o data!
femeia strangea cu atata putere de marginea patului incat unghiile ii devenisera rosii, ca atunci cand le lovesti cu ciocanul...
in miezul durerii care o sfasia simti cum doctorul a tras afara din ea copilul...
- uite un baiat frumos! bravo!
avu un moment de bucurie, dar inca nu se putea relaxa...
- hai, inca o data!
isi inclesta din nou mainile de marginea patului si o lua de la capat...
- mai tare! foarte bine! bravo!
dupa cateva minute si cel de-al doilea copil vedea lumina zilei...
- uite, mamico... ei sunt baietii tai... felicitari!
e uimitor cum chinurile facerii, indurate de toate femeile ca pedeapsa pentru neascultarea Evei, se transforma intr-o clipa in imensa bucurie... probabil ca asta este darul lui Dumnezeu, facut dupa ce i-a mai trecut mania...
- cum o sa-i cheme?
- el e Paul, spuse femeia, sarutandu-l pe unul din copii pe frunte... iar el e Petru...
nu i-au crescut "la dublu"... nu au avut haine identice, tunsori identice...
tuturor celor care se minunau cat de mult seamana, intreband compatimitor "vai, dar cum ii recunosti?", mama le raspundea intotdeauna:
- da, seamana... dar sunt atat de diferiti!...
prima scrisoare pentru mos craciun au scris-o impreuna...
- eu vreau sa-mi aduca mosul o masinuta...
- de care, Paul?
- de care o vrea el...
- si tu, Petru? ce vrei sa-ti aduca mosul?
- o masina adevarata, ca a lui tati...
- pai poti tu conduce o masina adevarata?
- da, o sa pot, raspunse Petru fara sa ezite...
- bine, atunci asta ii scriem mosului sa-ti aduca... o sa vedem ce decide el...
in dimineata craciunului Paul s-a repezit sub brad, iar Petru la geam...
tata i-a aratat care este cadoul pentru el si Paul l-a desfacut cu nerabdare...
- o masina de pompieri! uau!
- iti place, Paul?
- DAAA!!!
Petru ramasese agatat de pervazul geamului, dezamagit...
- Petru, tu nu vii sa-ti desfaci cadoul?
- mie nu mi-a adus nimic... uite, nu-i nicio masina afara...
- cum sa nu-ti aduca? uite ce cadou mare aici, pe care scrie "pentru Petru"!
a mai ramas cateva clipe lipit de geam, apoi a venit si el sub brad... a desfacut pachetul, dar fara prea mare tragere de inima...
- ia uite! o tricicleta... pe asta o poti conduce...
Petru s-a uitat la tricicleta, a oftat adanc si a plecat in camera lui... Paul a luat masina de pompieri si s-a dus dupa el...
- Petru, hai sa ne jucam!...
la scoala nu au mers in aceeasi clasa... parintii nu au fost de acord...
- se vor impulsiona reciproc, le spusese directoarea scolii... competitia le va face bine...
- INTRE EI nu este nicio competitie, doamna...
aveau rezultate asemanatoare... se mentineau intre cei mai buni...
- eu vreau sa merg la olimpiada anul asta! spusese Petru intr-o zi, cand erau cu totii la masa...
- foarte bine! il incuraja tata... tu, Paul?
- eu am maine lucrare de control... sper sa ma descurc... n-as vrea sa-mi stric media...
au terminat amandoi anul cu rezultate destul de bune... de la olimpiada Petru s-a intors fara vreun rezultat remarcabil...
- e foarte bine ca ai incercat, ii spusese profesorul... la anu` o sa fie mai bine!
dar lui Petru vara aceea nu i-a tihnit deloc...
Paul hotarase ca vrea sa devina inginer... se pregatea pentru admiterea la POLITEHNICA... Petru, insa, visa sa devina avocat...
- de numele meu se vor lega decizii istorice in magistratura! le spunea el tuturor...
in ziua in care se afisau rezultatele examenului de admitere, mama masura camera dintr-un capat in altul... nu avusese puterea sa mearga cu ei si astepta vesti... dar asteptarea era din ce in ce mai grea...
- da` stai, femeie, jos! nu te mai tot plimba asa! o apostrofase tata, care incerca sa-si ascunda emotiile...
e adevarat, el nu se plimba prin casa, dar bataia din picioare pe un scaun...
- zi, mai bine, ca tu nu te poti ridica de-acolo de emotii! ii raspunse mama...
Paul se apropie incet de avizier, cu ochii in pamant... ajuns in fata panoului isi facu cruce si ridica privirea... lua lista de la coada spre inceput, urmarind cu degetul...
se regasi pe la jumatatea listei...
- domnu` inginer Paul! rosti el soptit... suna foarte bine!
ii venea sa rada, sa sara! de-acum il asteptau anii de facultate, cu toata munca din POLITEHNICA, dar si cu toata distractia...
porni aproape alergand spre statia de autobuz... gandul ii era acum la Petru... poate ca aflase si el rezultatul si abia astepta sa-l imbratiseze!
cand a ajuns in curtea faculatii de drept, l-a vazut pe Petru stand pe trepte, cu capul in maini... a inteles repede ce se intamplase... s-a apropiat de el si l-a luat de umeri, asezandu-se alaturi...
- lasa, ma, nu-i sfarsitul lumii... intri la anu` cu bursa! uite, asa terminam amandoi odata!
incerca sa zambeasca, dar intelegea bine ce-i in sufletul fratelui sau...
anul urmator Petru chiar a intrat cu bursa...
nici n-au realizat cand au trecut anii de studentie... amandoi au lucrat inca de prin anul doi... Paul intr-o firma de IT, iar Petru intr-o casa de avocatura renumita...
- si-acum ce-ai sa faci?
- pai, o sa raman la astia... acum ca sunt inginer cu diploma chiar am un loc asigurat...
- mda... uita-te la mine, Paul! pana la 30 de ani o sa fiu partener in firma asta! nu inteleg de ce tu te complaci asa... vrei sa ramai un ingineras toata viata?
- mai, atata timp cat nu mi-e rau, mi-e bine... `om vedea ce-o aduce corbu-n cioc... deocamdata...
si n-a fost tocmai rau... Paul era pasionat de munca lui si era apreciat de toata lumea... era unul din cei mai buni ingineri ai companiei si nu exista proiect in care sa nu fie implicat...
intr-o zi statea in canapea, incercand sa faca fata celor doi prichindei care se urcasera pe el... incerca sa-i tina ocupati pana cand sotia lui termina de aranjat masa... sunetul telefonului a fost salvarea lui... cel mai marisor se repezi sa raspunda... cu o voce peltica intreba:
- alo! cine-i acolo?
asculta cateva momente, apoi ii intinse receptorul...
- tati, e unchiul Petru...
se ridica bucuros, parca impins de un resort...
- ooo! ce faci, batrane? da` rar te mai aude omu`!
- ei, hai acum... nu ma certa si tu, raspunse Petru spasit...
- bine, nu te mai cert! ia zi-mi: cum esti?
- bine... sanatos... bine...
- hai, mai, occidentalule! ce te-ai "metalizat" asa? au scos aia romanasul din tine? ia zi, n-ai gasit si tu o crestina pe-acolo? sau musulmanca, budhista, ce mai conteaza? o femeie, sa te asezi si tu?!
- n-am vreme, Paul... muncesc toata ziua... familia cere timp, tu stii mai bine asta... eu... inca am alte planuri...
- da` ce-ti mai trebuie? am vazut ca ai o casa frumoasa, masina buna... esti mana dreapta a sefului...
- inca n-am ajuns partener, Paul... stii ca asta vreau... n-am reusit pana la 30, asa cum mi-am propus... dar o sa fiu... atunci sa vezi casa! atunci sa vezi masina!
- sigur ca o sa fii! dar mai ai grija si de tine... pe-aici cand mai vii?
- nu stiu... ti-am spus, e mult de munca... o sa vin...
Petru n-a ajuns partener niciodata... o casa mai mare si o masina mai buna, insa, a avut...
intr-o zi statea in living, rasfoind niste dosare... cu ochelarii pe nas, imbracat intr-un halat de casa, cu parul alb, avea un aer aristocratic... sunetul telefonului il facu sa tresara...
recunoscu vocea sotiei lui Paul... linistea din glas contrasta puternic cu mesajul...
- Petru, Paul a murit...
a ramas mut... intr-o clipa i s-au derulat prin minte milioane de imagini... toate cu ei doi...
stia ca e bolnav, dar... avea numai 65 de ani...
- cum a murit?
- impacat! se auzi raspunsul linistit al femeii... ai sa-l vezi - parca zambeste! cand ajungi?
- dimineata...
la putin timp dupa moartea fratelui sau, Petru s-a intors in tara... n-a vrut sa-si traiasca si ultimii ani singur, printre straini... a practicat avocatura pana la sfarsitul vietii...
atunci cand s-a stins, nepotii lui, copii lui Paul s-au ocupat de toate...
- viata asta este ca un meci de fotbal... unchiul Petru si-a dorit tot timpul sa inscrie spectaculos, ignorand si ratand toate  ocaziile care i se pareau banale... Marele Arbitru a tot prelungit meciul pentru el... dar, pana la urma, a trebuit sa fluiere finalul... tata, insa, a fost marele golgeter! inscria din toate pozitiile!

avem nevoie... de iertare

soarele ardea destul de tare... era undeva, intr-un port necunoscut... mergea agale pe chei, admirand pescarusii... rochia alba ii flutura din cand in cand sub adierea unei pale de vanticel cald, venit dinspre apa... o mai intepau uneori in talpa piciorului gol cioburi de scoica, dar nu le baga in seama...
nu-si amintea cum a ajuns aici... dar asta parea sa fie ultima intrebare pe care si-ar fi pus-o acum... nu era speriata... desi nu recunostea nimic in jur, avea sentimentul reconfortant ca acolo trebuia sa fie, pur si simplu...
cativa pescari incercau, intr-o barca, sa deznoade o plasa... undeva, in larg, destul de aproape de tarm, se legana un iaht nu foarte mare... al cui o fi? hm... de unde sa stie al cui e iahtul? evident, nu cunoaste pe nimeni aici... nici macar nu stie unde este...
dupa cativa pasi, intrebarea isi gasise, ca prin farmec, raspunsul: proprietarul iahtului, desi nu-l vazuse niciodata, era cu siguranta fostul ei coleg din liceu, baiatul acela blondut, slabanog si intotdeauna corigent la matematica...
a! uite-l! sta pe punte! e neschimbat!... este impreuna cu vecinul ei de la etajul 4, un barbat de vreo 65 de ani si cu unul din profesorii din facultate...
a vrut sa-l strige, sa-i spuna ceva, dar o sirena asurzitoare incepu sa urle de undeva din port... tiuia intermitent si nu se mai oprea...
iahtul, barca pescarilor, pescarusii, toate au disparut intr-o fractiune de secunda... doar tiuitul alarmei continua sa-i zgarie timpanele... a incercat sa-si astupe urechile cu mainile, dar s-a lovit de ceva...
a tresarit si a mijit ochii... alarma ceasului suna strident... se uita la mana, acolo unde simtise lovitura... atinsese noptiera...
soarele intra pe fereastra si o izbea direct in ochii inca neadaptati la lumina... visase...
a gemut nemultumita... era ca un scancet de copil nefericit... voia sa mai doarma!... a oprit alarma si s-a uitat la ceas... a realizat ca dormise numai trei ore...
gasca se adunase in club si n-au lasat-o sa plece cu niciun chip! a insistat ea o vreme, dar dupa cateva shot-uri(nu-si amintea exact dupa al catelea) a uitat sa mai insiste...
s-a smuls cu greu din pat si s-a indreptat spre baie... cu ambele maini sprijinite de chiuveta s-a uitat in oglinda... parul ciufulit ii dadea un aer erotic... s-a apropiat si si-a studiat cu atentie colturile ochilor... evident, nici urma de riduri! admirandu-si inca o data imaginea de zeita a fertilitatii simti brusc o avalansa de energie!
a facut un dus rapid, s-a aranjat cat de cat si s-a repezit pe usa afara! oricum va trece pe la machiaj inainte sa plece pe teren...
cum a ajuns la redactie s-a repezit la filtrul de cafea... si-a scos din geanta pachetul de tigari si a iesti pe balcon, acolo unde erau si ceilalti...
- buna dimineata!
- buna, fata...
- ei, cum ai dormit?
- putin... ar trebui sa invat sa dorm repede, a raspuns razand...
seful de departament a intrat in birou tinand in mana niste hartii... l-au vazut si, la un semn, toti au aruncat tigarile si au intrat inauntru...
- hai sa va-mparta tata! tu te duci la ministerul agriculturii, ca iar s-au adunat unii in fata si vor ceva... tu mergi la spitalul de urgenta, cu o camera ascunsa si da-te pacient... trebuie sa-l prindem cu ceva pe dom` doctor... tu du-te in parc si intreaba oamenii despre astenia de primavara, sa bagam inainte de meteo... gicule, tu iar pleci, tata! sa treci pe acasa sa-ti iei niste haine, ca io zic ca stai ceva pe-acolo...
seful se intoarse spre ea...
- tu te duci la mitropolie, la pelerinajul de la moastele sfintei parascheva... vezi ca iar se incaiera aia pe-acolo... fii si tu pe faza, poate iese bataie, ca anu` trecut... hai, la treaba!
pe hol o astepta operatorul...
- mergem?
- mergem... trec putin pe la machiaj...
pe dealul mitropoliei furnicarul de dreptcredinciosi era deja intr-o forfota greu tinuta in frau de cordonul de jandarmi...
- stati, oameni buni, linistiti, ca ajunge toata lumea la moaste! nu pleaca nicaieri! nu le ia nimeni!
omul in uniforma albastra isi racea gura de pomana...
- da` nu te mai impinge asa, doamna! eu sunt aici de azinoapte! dumneata ai venit adineauri! pai, ce dracu? unde suntem aici? la coada la carne?
operatorul a pornit camera si au pornit in sus, pe langa sirul de oameni...
cu microfonul in mana, cauta din priviri chipuri cat mai "expresive"...
- hai la doamna aceea cu permanent roscat...
operatorul s-a pozitionat si ea a intins microfonul:
- buna ziua! ce o sa-i cereti sfintei cand veti ajunge la racla? pentru ce o sa va rugati?
- pai pentru noroc in viata... pentru noroc la copii... ca uite ce vremuri grele... sa le ajute sa nu ramana fara servici...
indrepta apoi microfonul catre un domn in varsta, cu cravata si palarie...
- dumneavoastra? ce o sa-i cereti sfintei parascheva?
- sa castig la loto! nu pentru mine, ca io sunt batran... sa dau la nepoti, ca n-are, saracii... e tineri, si e greu...
un barbat la vreo 40 de ani, cu treningul calcat la dunga si pantofii lustruiti bec, vazand ca se iau interviuri, s-a simtit dator sa raspunda si el la intrebarea adresata, evident, tuturor... o privi stregareste, privire ce tinu loc de introductivul "papusa"...
- io am venit sa o rog sa dea boala-n dusmanii mei! ca ma dusmaneste multi, domnisoara!
ajunsesera aproape de intrarea in biserica... de-acum intalneau si oameni care ieseau, dupa ce trecusera prin fata raclei cu sfintele moaste...
operatorul ii facu semn catre o femeie simpla, de la tara, cu batic negru...
- matale pentru ce te-ai rugat, mamaie? o intreba ea, punand femeii brusc microfonul la gura si zambindu-i cu un inutil amestec de intelegere si compasiune... ce i-ai CERUT sfintei?
femeia s-a oprit, a privit-o o clipa si a raspuns cu glas scazut, parca mai mult pentru sine:
- sa ne ierte, maica...... atat....... sa ne ierte........

pesimism salvator

se spune (si eu vreau sa cred asta) ca moartea nu este decat o trecere... o trecere catre o alta viata... am ales sa-i spunem "viata de apoi"...
nu ne mai amintit de "viata dinainte" si nici n-am intalnit pe nimeni, inca, intors de dupa moarte, care sa vorbeasca la timpul prezent despre acea perioada a existentei sale cosmice...
de aia ne si temem de moarte... pentru ca, in general, ne temem de necunoscut... poate ca nu exista "viata de apoi", iar non-existenta noastra ne sperie... egoismul aduce frica!
sa nu va sperie cuvantul "moarte": e doar o alaturare de litere cu care am convenit sa definim un moment... o clipa, pe care am numit-o, pur si simplu, asa... trece, ca oricare alta clipa, si ne vedem mai departe de existenta...
putem conveni ca si "viata" este, deasemenea, o alaturare de litere prin care definim o suma de clipe, o perioada a existentei noastre...
nu-i asa ca acum pare totul mai putin inspaimantator?

- ba, viata asta e nasoala! m-am cam saturat... imi vine sa-mi pun streangul de gat... sa ma arunc de la balcon... sa ma dau pe garla... o fi mai buna viata urmatoare!
- ba, da` daca-i mai nasoala?
- pesimistule!

marketing

era a cincea oara cand suna telefonul, iar eu nu aveam dispozitivul "maini libere" la mine...
- pe unde ati ajuns?
- suntem pe drum, inca... ajungem cam in jumatate de ora...
- hai, ca m-a sunat iar! e nerabdatoare!
- mai bine nu-i spuneam ca venim...
- ei, banuia ea, oricum...
- tortul e gata?
- da!
- o sa oprim noi undeva sa luam lumanari pentru el...
- bine! hai, v-astept!
accelerez putin... drumul e liber si n-am vazut nicio masina a militiei...
peste exact jumatate de ceas eram in oras...
- uite acolo un magazin deschis... hai sa intrebam...
o domnisoara ne intampina cu un zambet stramb, fortat... nici n-am apucat sa pasesc cu ambele picioare peste prag si m-a luat in primire:
- buna ziua... cu ce va servesc?
am vrut sa raspund "o cafea", dar m-am abtinut...
in cosmelia cu pereti de tabla gaseai aproape orice: de la baterii 777 la bibelouri, de la parfumuri "de firma" la detartrant...
imi rotesc privirea peste rafturile din spatele duduii, incercand sa ma edific daca face sa stric intrebarea... n-am apucat sa "matur" decat jumatate din spatiu, cand am intalnit privirea revoltata a vanzatoarei, fixandu-ma... desi nu puteam vedea, simteam ca bate din picior... as fi putut pune pariu!
- spuneti! imi ordona ea...
- lumanari pentru tort caut...
- sigur! ma intrerupe brusc, subliniind astfel inutilitatea oricaror amanunte, data fiind experienta ei... cate sa fie?
zambesc usor, incercand sa-mi reprim toate pornirile de a raspunde instinctiv...
- as vrea din cele in forma de cifre... bunica mea implineste 74 de ani si nu vreau sa umplem tortul cu lumanarele... plus ca i-ar fi greu sa le stinga pe toate...
dupa o secunda de introspectiva sondare a memoriei vanzatoarea ma anunta victorios:
- avem! ce cifre doriti?
- ... un "7" si un "4" cred ca ar fi bune...
n-a sesizat ironia din glasul meu... s-a aplecat, cotrobaind zgomotos prin niste cutii...
dupa cinci minute, de sub tejghea, sugrumata de efortul depus, a slobozit o informare si o intrebare, aiuritor de natural legate:
- am gasit "7"!... dar "4" n-am... am "2" si "8", va dau?
cele cinci secunde de liniste au facut-o sa ridice intrebatoare capul... m-am simtit dator sa raspund:
- ... nu...
- va dau doar "7"?
- ... nu, lasati...
- cum doriti! mi-a spus, ridicandu-se...
s-a intors pe calcaie si a plecat sa aranjeze niste marfa pe un raft...

povestea picaturului de apa

printre stancile colturoase raul si-a croit drum serpuit si alearga nebun la vale... salta vesel peste pietrele rotunjite, slefuite cu rabdarea celui mai mester sculptor... dar raul nu de dragul artei le-a slefuit... nu! ci ca sa-i fie goana mai lesne...
daca ai lasa raul sa-ti treca prin ochi ai putea vedea cel mai minunat si mai animat loc de joaca! pentru ca, de fapt, raul este format din miliarde si miliarde de picaturi, aflate intr-o harjoneala continua... se alearga, se inghiontesc, se prind in hore, se iau la-ntrecere!...
sunt atat de multe si se misca atat de repede ca noi nu putem vedea decat o intindere de apa... doar din cand in cand, atunci cand se joaca de-a sariturile, se desprind si, chiuind, fac tumbe, intrecandu-se care din ele poate sari mai sus... chiuitul picaturilor de apa este unul din cele mai frumoase strigate din natura!... omul ii spune clipocit...
traia printre miliardele de picaturi din rau si un picatur zglobiu... asa un chef de joaca avea ca, de cand izvorase, nu statuse o clipa locului!
intr-o zi a trecut pe langa el o picatura rotunda... era atat de frumoasa si radea atat de cristalin incat picaturul s-a indragostit de ea pe loc! si din ziua aceea nu a mai scapat-o din ochi... unde alerga picatura acolo era si picaturul...
le povestise odata o alta picatura despre un joc interesant, descoperit de ea mai demult, din intamplare... se ascunsese in spatele unui fir de iarba si celelate picaturi o cautasera... cat de amuzant fusese!
- vreti sa ne jucam ascunsea? ii intrebase picatura...
- sigur ca da! a raspuns picaturul incantat de ideea unui joc nou... eu am sa alerg cu spatele si voi o sa va ascundeti... si pe urma eu o sa va caut...
si s-a intors cu spatele... a numarat pana la o suta si a inceput sa le caute...
a avut o tresarire cand nu a mai vazut-o langa el... erau miliarde si miliarde de alte picaturi... pe unele le cunostea... pe cele mai multe, insa, nu... a luat-o la goana, sarind din cand in cand deasupra celorlalti, ca sa poata vedea pana departe... dar nici urma de picatura lui... dupa o vreme joaca a inceput sa nu i se mai para interesanta... a inceput s-o strige...
- hai, arata-te! nu ma mai joc asa... nu-mi mai place...
dar picatura nu a raspuns...
- n-auzi ca nu-mi mai place jocul asta? hai, iesi de unde te-ai ascuns... hai sa ne jucam invartita... stii tu, jocul ala in care ne tinem  de maini si ne invartim pana ametim... haide!
dar n-a primit niciun raspuns... picaturul s-a speriat... a inceput sa intrebe celelalte picaturi:
- n-ati vazut-o pe picatura mea?
dar nimeni n-o mai vazuse inca de dimineata...
a alergat zalud, cand spre fundul apei, cand mai spre suprafata... spre malul drept si spre malul stang... dar n-a mai gasit-o...
un picatur mai batran, vazandu-l, i-a spus:
- o fi luat-o pe raul celalalt, la cotitura...
si, pentru prima data in viata lui, picaturul s-a oprit! ceilalti il loveau in goana lor...
- hei, misca-te! ce te-ai oprit asa, in drum?
dar picaturul era inmarmurit... "la cotitura"... la asta nu se gandise... mai trecuse in viata lui pe la multe cotituri, si mai auzise si pe la altii... stia ca, odata trecut printr-un loc, nu se mai putea intoarce...
s-a lasat purtat de curenti... nu mai alerga... celelalte picaturi il impingeau si asa a calatorit cu raul cateva zile... tresarea ori de cate ori i se parea ca vede o picatura rotunda care semana cu ea... degeaba... o mai striga din cand in cand, dar nu primea niciun raspuns... cand obosea se lipea de cate un peste...
intr-o zi, fara sa vrea, asista la discutia dintre dintre doi picaturi...
- eu am fost in alta apa... dar era un lac, nu curgea... pfiu! ce plictiseala era acolo! asa ca am iesit la suprafata si m-am evaporat! am calatorit intr-un nor si am venit cu o ploaie in raul asta!
picaturul a ascultat cu atentie, s-a gandit cateva clipe si a tasnit spre suprafata!
imbulzeala si goana nebuna a celorlati il bagau din cand in cand la fund, dar el se zbatea si iesea mereau la suprafata, in bataia soarelui... dar nu s-a intampla nimic...
a doua zi a iesit de cum a mijit prima raza de lumina! si pe la amiaza a simtit ceva ciudat... parca se dezintegra... s-a speriat si a vrut sa fuga din calea soarelui, dar era prea tarziu... in urma lui, glasul picaturului de la care auzise povestea cu evaporarea rasuna vesel:
- ehei! te-ai hotarat sa te evapori? calatorie placuta!
evaporarea e un fel de teleportare... picaturile se dezintegreaza in particule mici, mici si se ridica in aer... plutesc pana sus si se reunesc cu particulele altor picaturi evaporate, intr-un nor...
picaturul era speriat... nimeni nu-i vorbise pana atunci despre evaporare... daca n-avea sa se mai adune niciodata?
norocul lui ca, in nor, a ajuns langa o picatura care se mai evaporase...
- nu-ti fie teama, i-a spus ea... vantul ne va purta o vreme si, cand se mai racori putin, ai sa te aduni la loc... pana atunci mai bine uita-te in jos! ai sa vezi o multime de locuri frumoase... poate ai noroc sa fii plouat peste unul din ele!...
atunci el i-a spus povestea lui si a picaturii de care s-a indragostit si pe care a pierdut-o cand se jucau ascunsea...
- ei, atunci ai de calatorit! obisnuieste-te cu evaporarea! cine stie de cate ori vei fi nevoit sa treci prin asta!...
si a plutit picaturul, asa, descompus, zile si zile... a vazut locuri minunate... a intrebat picaturile din nor despre picatura lui, dar nimeni n-o vazuse...
intr-o noapte s-a facut brusc frig... "asta-i momentul" si-a spus picaturul, fericit... dar nu vedea nimic in jur... oare unde avea sa fie plouat? a simtit cum se strange, cum se rotunjeste si, deodata, s-a desprins de nor si a cazut in haul de dedesubt...
nu-i era frica deloc! doar putin se temea ca, atunci cand va cadea, sa nu se imprastie...
uitandu-se la celelalte picaturi din jurul lui si-a amintit de viata din rau... aceeasi joaca, aceleasi chiuituri vesele! daca ar fi fost aici si picatura lui... s-ar fi jucat invartita in aer! si, cu gandul asta, s-a alungit putin, ca sa cada mai repede! o va gasi! sigur o va gasi!
si cum aluneca asa prin aer, din ce in ce mai repede, a simtit ca s-a lovit de ceva! gata? ajunsese? in jurul lui vedea, insa, cum celelalte picaturi cadeau in continuare... ce era asta?
se uita in jur si vazu ca nu era singur...
- unde suntem? unde am fost plouati?
- am nimerit pe geamul unui avion! yupiiii!!! tine-te bine!
asta mai lipsea!... si acum ce avea sa urmeze? el n-avea chef de joaca... avea treaba lui... asa ca s-a prelins usor spre marginea geamului si s-a desprins... era din nou in aer...
a mai cazut asa o vreme, pana cand a simtit din nou ca a lovit ceva... in jur picaturile inca mai cadeau... "alt avion?"
- asta-i o pasare, i-a spus un alt picatur de langa el... stai linistit, te va duce ea jos... macar n-o sa te imprastii...
asta i-a dat curaj... "n-o sa ma imprastii", gandi el... "asta-i foarte bine!"
- multumesc!
pasarea a zburat cat a zburat si s-a asezat pe suprafata unei ape...
- am ajuns jos! hai, coboara...
s-a lasat sa alunece de pe penele pasarii...
"sper ca n-am ajuns intr-un lac", gandi picaturul, amintindu-si povestea celuilalt picatur, din rau, din ziua cand aflase cum poate sa plece...
dar a simtit ca e vanzoleala in jur si s-a mai linistit... a mers in rand cu ceilalti, fara o directie anume...
"hm... ce rau ciudat e asta in care am ajuns... are maluri de jur imprejur... cum o sa mai ies de-aici?"
si s-a speriat din nou...
- lasati-ma sa ies! eu caut o picatura! picatura mea! lasati-ma sa ies!
- linisteste-te, baiete... esti intr-o conducta, in sistemul de alimentare cu apa al orasului... ai sa iesi...
- stii tu? ai mai fost in sistemul de alimentare vreodata?
- sigur ca am mai fost... in alt oras...
- si cum ai iesit?
- intr-o cada...
- si de acolo te-ai evaporat?
picatura incepu sa rada...
- cum o sa ma evapor din cada? adica da, se poate, dar ajungi pe tavan, hrana pentrtu mucegaiuri... sa nu faci greseala asta! sa te scurgi repede spre sistemul de colectare! asa ai sa ajungi din nou intr-un rau, sau intr-un lac... si de acolo poti sa te evapori din nou intr-un nor...
- uf! ce complicat!
- deloc! doar lasa-te purtat!
- dar eu n-am timp de asa ceva! eu trebuie s-o gasesc!
- n-ai de ales!...
si a calatorit picaturul prin tevile sistemului de alimentare cu apa, gandindu-se cum are sa iasa intr-o cada... si cat e ziua de mare se gandea numai cum o sa se scurga el repede spre sistemul de colectare!...
intr-o dimineata, pe cand repeta a mia oara planul, malurile de jur imprejurul raului, conducta, cum ii spuneau ceilalti, a disparut!
- la o parte! dati-va la o parte! unde-i sistemul de colectare? a cui cada e asta?
- usor, mai, baiete! ce cada? suntem intr-o cana!
- nu, nu! trebuie sa ajungem intr-o cada! cu "d"!
- ha ha ha! rasera celelalte picaturi... auzi la el, cu "d"... suntem intr-o cana, baiete... nu exista niciun sistem de colectare... o sa fim bauti!
baut? evaporat... plouat... acum baut? nu! asta nu se poate!
- eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau! am jucat ascunsea si n-am mai gasit-o! m-am evaporat, am mers cu avionul, cu pasarea... am fost in sistemul de alimentare cu apa! eu trebuie sa gasesc picatura mea! picatura din rau!
ceilalti se uitau la el nauciti, dandu-si coate...
- a innebunit, saracul!...
picaturul s-a zbatut spre marginea canii si, cand omul a baut, a sarit pe buza de sus, tinandu-se strans... i-a vazut pe ceilalti disparand in gura barbatului... se uita ingrozit...
omul a terminat de baut si a lasat cana jos...
acum ce avea sa se intample? auzise povesti ingrozitoare despre picaturi care ajunsesera in ceva numit servet... din servet nu stia cum se poate scapa... unde trebuia sa se scurga? sau putea sa se evapore? era terifiat...
in camera mai era cineva... o femeie...
- te iubesc!
si s-a apropiat sa-l sarute...
cand a ajuns foarte aproape, picaturului nu-i veni sa-si creada ochilor: pe buza femeii era o picatura galbuie, rotunda... incepu sa tremure de fericire! chiar daca nu mai arata exact ca in rau, o recunoscu: era picatura lui!
cand femeia il saruta pe barbat, picaturul se desprinse de buza si sari spre picatura galbuie... cand il vazu, aceasta tresari... simti cum ar fi vrut sa chiuie, dar nu avea glas!
- picatura mea iubita! te-am gasit! te-am gasit, in sfarsit! unde ai fost? de unde vii?
- dintr-o sticla de suc... dar e o poveste lunga...
- daca-i sti cat te-am cautat! daca-i sti prin cate am trecut! am atatea sa-ti povestesc!...
- si eu! picaturul meu!
si s-au luat in brate... a strans-o atat de tare, incat particulele lor s-au amestecat...
de-acum puteau ajunge chiar si intr-un servet! nimic nu mai conta!
erau fericiti!

sa fii fericit!

imi place sa ies cu amicul asta la bere... pacat ca iesim atat de rar...
este un tip inteligent si citit... discutiile noastre sunt, de fiecare data, foarte aprinse, indiferent de subiect... imi place sa-l provoc... mai ales ca se numara printre foarte putinii oameni cu care pot exersa ceea ce eu numesc "gimnastica neuronului"...
- bai, tu nu stii sa discuti decat in contradictoriu! imi reproseaza el de fiecare data, dupa ce pret de cateva beri argumentele s-au ciocnit, de la moderat la aproape violent... am impresia ca o faci intentionat!
"cata dreptate ai!" ii raspund eu zambind, in gand...
dar il banuiesc de mult timp ca-i face si lui placere... poate nu discutia in contradictoriu neaparat, ci ideea de a-si sustine punctul de vedere...
- gata, hai sa incheiem subiectul, ca n-o scot la capat cu tine! imi spune el nervos... mai luam o bere si mergem!
dar data viitoare cand ne intalnim se intampla la fel...
pacat, insa, ca pe amicul asta al meu realitatea inconjuratoare, atat de "defecta" din prea multe puncte de vedere, il oboseste din ce in ce mai vizibil... si vad asta in felul in care capituleaza din ce in ce mai repede...
are dreptate... distanta mult prea mare intre ceea ce traim si o oarecare medie a "normalitatii" este mai mult decat evidenta... dar n-am sa-i spun niciodata ca are dreptate... pentru ca, desi constientizam cu totii starea asta de fapt, niciunuia din noi nu cred ca-i face bine inca o confirmare, explicita...
intr-o zi m-a surprins cu o intrebare care se vedea ca-l macina de ceva vreme... stateam la o masa pe o terasa si framantam in cerul gurii o bere bruna... amareala intepatoare din fiecare inghititura, extrem de placuta, contrasta intr-un mod ciudat cu concluziile amare ale unei tocmai incheiate dispute despre diverse chestii nelalocul lor, extrem de neplacute...
- auzi? tu esti fericit?
are amicul asta al meu un stil aparte de a pune intrebarile... nu era nimic filosofic in interogarea asta... doar o curiozitate surprinzator de naturala...
- cum adica, fericit?
cererea mea de a lamuri sensul intrebarii l-a luat pe el, de data asta, prin surprindere... s-a uitat la mine, a zambit si a abandonat subiectul...
numai ca eu am ramas cu intrebarea lui bazaindu-mi in urechi... sunt eu fericit? am fost vreodata?
si tot incercand sa-mi dau un raspuns, m-am surprins cautand, defapt, argumente in favoarea unuia pozitiv! si am realizat ca nu stiam sa le aleg... pentru ca, am constatat eu, imi lipsea definirea exacta a termenului...
dexonline.ro da urmatoarea definitie, conform [DEX '98] Dictionarul explicativ al limbii romane, Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998:
FERICÍT, -A,  fericiti, -te,  adj., s.m. 1.  Adj. (Adesea substantivat) Care se afla intr-o stare de deplina multumire sufleteasca, plin de bucurie. 2. Adj. Care aduce fericire, provoaca multumire; care este bun, favorabil. 3. S.m. Primul grad de sfintenie acordat cuiva de sinod sau de papa. – V. ferici.
asa deci... cum nu cred ca amicul meu ma banuieste de vreo iminenta sanctificare, am eliminat din start ultima varianta, ca nefacand obiectul discutiei... dar nici primele doua explicatii ale academicienilor nu m-au satisfacut... mi s-au parut foarte limitate... asa ca am continuat ceea ce devenise de-acum o cercetare...
am ajuns la textul biblic, de care mi-am amintit din slujbele la care am asistat de-a lungul timpului (ce va mirati? nu-s chiar asa nedus la biserica!)...
sfanta evaghelie dupa matei, cea care deschide noul testament, spune:
Vazand Iisus multimile, S-a suit in munte: si sezand El, au venit la Dansul ucenicii Sai.
Si, deschizandu-Si gura, ii invata, zicand:
    Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.
    Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.
    Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.
    Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura.
    Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.
    Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.
    Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
    Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor.
    Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si, mintind, vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri(...) (Matei 5:1-13)
pai de aici inteleg ca FERICIREA este, mai degraba, o promisiune...
si totusi... la o lectura mai atenta, realizez ca Invatatorul face numai o enumerare a catorva conditii in care starea de FERICIRE ne este garantata, fara, insa, a exclude alte variante...
cum nu m-am regasit in niciuna din cele noua fericiri biblice, am coborat din nou printre semeni, cautand raspuns in putul gandirii filosofilor... numai ca aici mi-am prins urechile definitiv!
auzi? dar tu... sau tu... ai fost vreodata FERICIT?

au bagat lupu-n cusca!

conform prognozelor, exista probabilitatea ca vremea sa fie frumoasa...
- eu ma duc maine la ploiesti...
- ce sa faci la ploiesti?
- avem meci cu astra...
si cum nu m-a facut mama-n masina (am intrebat-o!), m-am hotarat sa ma duc cu trenul... mai mult: cu personalul...
prima surpriza a zilei a fost achizitionarea biletului de la automatul din gara de nord, cu cardul! ei, da!
apoi m-am urcat in tren (pentru cine s-a indoit vreodata de inteligenta mea va spun ca daca ma duci la gara, ma urc in tren, conform definitiei proverbiale!)... aici, alta surpriza: vagoane curate, scaune individuale, aer conditionat!
- nu va suparati, nu am bilet cu loc rezervat... stiti care sunt vagoanele care raman in romania? eu vreau sa merg numai pana la ploiesti...
nasul s-a uitat la mine scrasnind din dinti, crezand ca il persiflez...
- luati loc unde doriti dumneavoastra!
si a plecat...
cei care merg mai mult cu trenul probabil ca au deja, citind aceste randuri, aceeasi atitudine ca a nasului... "bine, ma, ca ai descoperit si tu modernizarea cfr-ului!"... ce sa fac daca am avut discutia cu mama tarziu? ca mi-a fost jena s-o-ntreb, dar mi-am facut curaj cand am constientizat dependenta de masina pe care am capatat-o...
cu steagul in buzunar am ajuns la ploiesti cu ceva timp inainte de inceperea meciului... am gasit repede stadionul, la capatul unei strazi ramasa intacta de pe vremea lui nenea iancu! sau ala din jurul gropilor o fi fost asfalt? ma rog...
m-am intalnit langa stadion cu galeria venita de la urziceni in cateva autoturisme... cu mine cu tot eram 29!
am fost luati in primire de jandarmerie, care a tinut sa ne demostreze ca nu degeaba implineste 160 de ani (ce importanta are ca in acest timp au schimbat numai caruta cu masina, "da-te, ba, la o parte" cu girofarul si, din cand in cand, uniforma?)... ne-au filmat, ne-au numarat (29 sunteti, da?), ne-au mai numarat odata... bag mana-n foc ca le-a trecut prin minte sa ne si amprenteze, dar mai era putin pana la inceperea jocului si s-au gandit ca doar n-au dat degeaba banii pe seminte, asa ca au renuntat...
ne-au incolonat PE TOTI 29 si, protejati de un cordon bine organizat, am fost escortati catre intrarea in sectorul care ne fusese rezervat! au facut fata cu brio, reusind ca pe parcursul tuturor celor 300m sa nu fie inregistrat niciun eveniment violent! felicitari!
aici aveam sa am parte de a treia surpriza a zilei, de data asta, insa, mai mult decat neplacuta... dupa un control AMANUNTIT (justific majusculele spunandu-va ca mi-au cerut sa le arat continutul portofelului!) am constatat ca sectorul in care am fost dusi era defapt o cusca! gardurile de sarma ne inconjurau din toate partile! nici vorba sa poti urmari ceva din ceea ce se intampla pe teren... era ca si cand te-ai uita la televizor printr-o sita... i-am rugat sa ne permita accesul intr-o  alta zona, din cele libere... am protestat, am cerut explicatii! degeaba! ospitalitatea organizatorilor a ramas o fata morgana...
pentru banii platiti pe bilet am asteptat macar ca, la pauza, organizatorii sa ne faca o demonstratie a expertizei in domeniul in care exceleaza: sa dea cu o matura prin tribune... dar bag seama ca, odata cu centura ocolitoare, bunul simt nu mai trece prin ploiesti...
mie mama imi spunea cand eram la scoala: "tu invata bine lectia si, daca profesorul vrea sa te tranteasca, in loc sa-ti dea 10 iti da 8!". bine, eu am fost la scoala si de mine mama chiar s-a ocupat... spre deosebire de multi dintre conducatorii cluburilor de fotbal...
ei nu au inteles ca, daca noi suntem buni, nu fac decat sa cheltuiasca degeaba banii pe arbitri! si, in loc sa-i umilim, cum ar fi firesc, doar ii batem... sau ne mai smulg cate un egal...
chiar si in cusca in care l-au bagat astazi, LUPUL, din ce in ce mai putin singuratic, a fost FERICIT!

intelepciunea de A VREA asa CUM TREBUIE!

sania aluneca monoton prin mijlocul campului alb, pe care nu se mai zarea nicio alta urma... nici de om, nici de animal... zapada care cadea intruna acoperea dovada prezentei oricarei alte fiinte prin acele locuri... se auzea doar suieratul vantului si, din cand in cand, undeva, departe, urletul unui lup... ziua scurta de iarna era pe sfarsite... fusese atat de ger incat si soarele renuntase sa mai stea in frig si se retragea, parca, mai devreme... in sanie se aflau doi barbati si o femeie... veneau de la oras, de la targ... pareau sa pluteasca peste intinderea alba, nelasand nici ei vreo urma a trecerii lor pe acolo... erau tacuti, strangandu-si bine pe langa corp cojoacele si mijind ochii sa poata razbate printre fulgii inghetati care le biciuiau fetele...
- ia opreste nitel, vasile! se auzi deodata glasul femeii...
barbatii se intoarsera spre ea schimband expresia fetei de la uimirea unui "da` ce s-a intamplat?" pana la un dezaprobator "ei, asta-i! acu` te-a apucat?!" atunci cand au inteles nevoia femeii... ea a ridicat numai din umeri, asa a "ce sa fac acuma? asta e..." si, cand sania s-a oprit, a coborat si s-a departat cale de cateva zeci de pasi...
- hai, vasile, sa mergem, ca ne-apuca noaptea pe-aici!
nervozitatea din glasul omului il lua prin surprindere pe vasile... nici lui nu-i convenea oprirea asta, dar ce era sa faca?
- pai si cu ea ce facem? doar n-o lasam aici pe vremea asta?
- las` c-o ia careva din urma! mormai omul...
vasile ezita o clipa, dar ceva il facea sa nu se poata impotrivi hotararii cu care tovarasul lui de drum luase decizia... se pomeni strunind haturile...
isi vazura de drum ca si cand oprisera numai sa descarce un sac cu cartofi la poarta cuiva... "hai, sa-i mananci sanatos, nea costele! hai, ca noi ne grabim!"
femeia se pomeni singura... intinderea perfect alba, ca o coala imensa, suprima orice posibilitate de orientare... incerca sa inainteze, cu mainile intinse inainte, pipaind parca zarea... dar ninsoarea deasa n-o lasa sa vada mai departe de varful degetelor... dupa cativa pasi facuti cu greu prin noianul de zapada se prabusi epuizata...
a fost adusa a doua zi in sat de cei care o gasisera inghetata...
fetita de doar zece ani nu era acasa in ziua aceea... o trimiteau uneori pe la rude sa le ajute prin gospodarie... o gura mai putin la masa intr-o zi...
a venit cineva dupa ea si, cand a ajuns in curtea casei, a vazut lume multa stransa, iar in odaia de la drum mama era intinsa pe o masa...
de inteles a inteles, dar n-a plans... n-a stiut cum...
era cea mai mare dintre fete... din ziua aceea nu a mai fost trimisa sa munceasca pe la rude... avea destula treaba acasa: de spalat, de facut mancare, de mers la camp cu ceilalti...
trecusera deja doi ani de la intamplarea asta... tatal era deja bolnav cand nevasta se prapadise in camp... ramas singur cu grija copiilor n-a avut vreme si, cu atat mai putin resurse, sa-si vada de propria sanatate... de cateva zile nu se mai ridicase din pat... fetita era afara, spala rufe... in casa, cu tata, era o ruda mai indepartata, care mai trecea pe la ei din cand in cand...
cand l-a vazut pe omul palid iesind in prag, cu o expresie de groaza amestecata cu mila pe chip, a inteles...
- ma duc s-a chem pe tanti Floarea... a ingaimat fata.
de plans n-a plans... n-a avut vreme...
avea acum doisprezece ani si era mama si tatal celor patru frati mai mici... i-a crescut cum a putut mai bine... i-a hranit, i-a imbracat, ba pe unii i-a trimis la scoala... au prins aripi si au zburat... au ajuns oameni intregi...
cand i-a venit vremea s-a maritat... a gasit un baiat bun: avea servici` si ceva pamant... asa ca i s-a dat de nevasta...
l-a iubit... chiar si atunci cand a batut-o... si-a strans copiii in brate si a mers mai departe... n-a plans... n-avea rost... era barbatul ei, tatal copiilor... si era un om bun... mai bea, ca toti barbatii... ce avea sa-i faca?
si-a crescut copiii... i-a dat la scoli... au ajuns, si ei, oameni intregi... daduse lumii a doua generatie de oameni!...
si nu avea sa se opreasca...
unii din copii au ajuns bine... dar poate n-au avut noroc... au avut si ei, la randul lor, copii...
- da` voi aveti, mama, ce manca? aia micii cu cine sade acasa cand sunteti voi la servici`? adu-i la mama, pana s-o face mai mari...
si i-a luat...
in arsita amiezii femeia se opri o clipa cu sapa in mana... parca auzise ceva dinspre capatul brazdei... se indrepta intr-acolo... are sa ia si o gura de apa... in umbrarul facut de dimineata nepotul se juca linistit... doar din cand in cand mai vorbea cu cate un prieten nevazut, caruia ii spunea o poezie pe care o invatase de la bunica... pe chipul femeii aparu un zambet cald vazand copilul si parca toata oboseala muncii disparuse...
- sa stai cuminte aici!
bau o gura de apa din sticla ingropata, sa stea rece...
- ia canta tu cantecu` ala de te-am invatat... da` canta mai tare, sa te aud de acolo, cand sap...
si copilul incepea sa lalaie cat il tineau plamanii, spre incantarea oamenilor din camp si spre linistea femeii care astfel il stia in siguranta...
mai termina cateva randuri de sapat si veni sa se odihneasca putin si sa manance ceva...
- ia zi dupa mine: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10... asa... si acuma: a, b, c, d..... bravo!
si-l saruta pe frunte...
asa l-a crescut pana cand a trebui sa mearga la scoala... si a ajuns om intreg!
barbatul ei suferea de ceva vreme... si cand Dumnezeu a avut trebuinta de el, l-a chemat... s-au strans in curtea lor rudele, sa-i fie aproape... femeia nu plangea... cu infricosatoare stapanire spunea tuturor ce trebuie facut... si fiecare isi stergea lacrimile si facea ce-i spunea ea...
- asa, mama... sa aiba ce-i trebuie pe lumea ailalta! si fiti atenti, ca asa va trebui sa-mi faceti si mie! ca atunci nu pot sa va mai spun...
au trecut anii si de la intamplarea asta... femeia a imbatranit si ii e din ce in ce mai greu...
- da` de ce nu te duci matale la oras, la copii, bre?
- si aici? sa se aleaga praful? nu... uite, vine acuma primavara... trebuie facut curat, trebuie aranjat in gradina...
- pai mai poti, bre?
- asa, incet, cum oi putea... da` trebuie facute!...
sus, acolo unde se duc bunii cand se duc, un barbat povestea toate astea...
- vezi dumneata, domnu` sinatra? asta e nevasta mea... ea a ramas acolo, sa faca in continuarea ceea ce trebuie! asa cum crede ea ca e mai bine... asa cum ziceai si dumneata, in cantecul ala al dumitale... auzi? pot sa te rog si eu ceva? cand o veni si ea aici, i-l canti si ei? ca acolo, pe pamant, dumneata il cantai in engleza si noi nu intelegeam... da` aici e altfel... aici ne intelegem toti...


Asculta mai multe audio diverse


poate va intrebati cum de este frank sinatra in rai? el, care se banuieste ca a fost mafiot?
ei... unii dintre ingeri au fost de parere cum ca sinatra ar canta dumnezeieste... asa ca i-au facilitat o viza "turistica"... dar nu poate sta mai mult de sase luni... pe urma trebuie sa mearga inapoi, "acasa", pentru reinnoirea vizei... ;-)